Procesul de negocieri privind reglementarea crizei transnistrene. România parte terță

  La început negocierile privind soluţionarea conflictului transnistrean se des­fă­şurau în formatul „4” – Rusia, Ucraina, România şi Republica Moldova. La 21 iulie 1992 a fost semnată ”Convenţia cu privire la principiile regle­me­n­tării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, cu­no­scută sub numele „Convenţia Elţin – Snegur”. După semnarea acestui do­cu­ment, în 1993, România a fost exclusă din procesul de negocieri la insistențele Federației Ruse care prefera mai degrabă o organizație interguvernamentală cu slăbiciuni interne ca O.S.C.E [1], un Chișinău inofensiv și un Tiraspol fidel la fel ca și Ucraina decât o Românie revezionistă. 

   Formatul de negocieri pentagonal (formatul ”5”) a fost stabilit de către ministrul rus de externe, Evghenii Primakov și acceptat de O.S.C.E. care includea (Rusia, Ucraina, Tiraspol, O.S.C.E. și Chișinău)[2]. Federația Rusă, Ucraina și O.S.C.E. s-au oferit a fi „mediatorii” reglemntării crizei transnistrene, asigurând medierea dintre părțile aflate în conflict (Chișinău și Tiraspol). În 2006, după semnarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, formatul de negocieri pentalateral a căpătat altă formă prin includerea în procesul de negocieri a U.E. și S.U.A. 

  Astfel, în prezent, avem în vigoare formatul ”5+2” de negociere care include: două părți – Chișinău și Tiraspol, trei mediatori – O.S.C.E., Federația Rusă și Ucraina și doi observatori – U.E. și S.U.A[3]. Este evident că formatul de negociere ”5+2” este unul comfortabil pentru Federația Rusia care tinde să devină singurul mediator în procesul de reglementare a crizei transnistrene sau măcar să joce rolul dominant în acest format, formatul de negocieri nu reprezintă decât o reprezentare complexă a actorilor implicați în proces[4]. Ucraina agreează în totalmente poziția Rusiei și poate oricând condiționa relațiile ruso-ucrainene aducând în discuție chestiunea transnistreană. Tiraspolul face fără nici o îndoială, jocul Moscovei, O.S.C.E. asigură o platformă de dialog între părțile implicate în conflict, iar U.E. și S.U.A. se prezintă ca observatori. Din păcate România este parte terță în procesul de negociere datorită efortului și ambițiilor rusești care a condiționat crearea unui format de negociere cu excluderea Bucureștiului, care, în opinia Kremlinului, are un cuvânt greu de spus. Bruxelles –ul manifestă o prudență aparte în ceia ce privește relațiile moldo-ruse, pentru a evita un eventaul format de negocieri ”1+1” (Moscova-Chișinău – doi negociatori) sau formatul ”2+1”, (Moldova și Transnistria – negociatori + Federația Rusă ca mediator), impus de ”garantul” rus până în 2005, când Uniunea Europeană și Statele Unite nu participau ca observatori[5]. 

   Procesul de negociere privind soluționarea crizei transnistrene este orientat pe două direcții[6]:

1. Determinarea statutului regiunii Transnistrene în cadrul Republicii Moldova;

2. Evacuarea contingentului militar rus aflat în partea de est a Republicii Moldova.

Mediatorul rus și tehnica de negociere a ”scurt circuitării”

  În procesul de negocieri pe marginea soluționării crizei transistrene se conturează tendința Federației Ruse de a rămâne singurul mediator și principalul garant în chestiunea transnistreană. Obiectivul strategic de lungă durată a Rusiei presupune menținerea Republicii Moldova în sfera de influență proprie și integrarea acesteia în structurile C.S.I., iar chestiunea transnistreană reprezintă cel mai important instrument de  șantaj pentru păstrare Basarbiei istorice în orbita intereselor rusești și un element de rezonanță în contextul relațiilor cu Uniunea Europeană. Pentru a-și îndeplini obiectivul propus, Kremlinul apelează deseori la tehnica de negociere a ”scurt-circuitării”[1] care presupune ”ocolirea” negociatorilor deficili care în cazul formatului de negocieri ”5+2” sunt: O.S.C.E., Ucraina, S.U.A. și U.E., adică, negocierea într-un format ”1+1” (Moscova-Chișinău). De aceea Federația Rusă nu este interesată de reglementarea definitivă a diferendului transnistrean și nici în acordarea unei autonomii limitate Transnistriei, pentru că automat și-ar pierde prezența militară în regiune și rolul de arbitru în zonă. 

  Prezența trupelor rusești în „străinătatea apropiată” este imperios necesară pentru prestigiul militar rus, fiind ultimul contingent de forțe militare dislocate în Europa. Federația Rusă și-a propus să „transnistrizeze” Basarabia, continuând practica sovietică. Pentru Federația Rusă, regiunea transnistreană, nu reprezintă nicidecum o “trambulină” a interselor rusești în Balcani, și nici măcar nu o punte de legătură pentru îndiguirea Ucrainei, ea constă în dorința Moscovei de a împedica unirea Republicii Moldova cu România[2] sau o unitate europeană cu statul Român.

   Încă de la începutul anilor ’90, Nicolae Dabija, scriitor basarabean, sesiza într-un interviu acordat revistei ”Tribuna” că separatismul transnistrean este încurajat de către Moscova, ceea ce constituie ”un act de terorism, când o bucată de țară e luată ostatică”. Nicolae Dabija vedea prin prisma separatismului transnistrean acel ”instrument” de menținere sub influență, teritoriul dintre Prut și Nistru, pentru care Rusia sovietică nutrea un interes major, unul de ordin economic: ”Moldova poate deveni o mare piață de desfacere atât a Occidentului, cât și a Europei de Răsărit”, și altul de ordin geopolitic: ”pentru a obține gurile Dunării această punte către Bosfor”[3]. Pentru aceeași redacție, un alt lider al mișcării de renaștere națională, Valeriu Matei afirma că Kremlinul a transformat Basarabia într-o colonie sovietică și are nevoie de o ”haită de docili” fideli stăpânului din Est[4].

 Fostul Ministru de Externe ucrainean, Boris Tarasiuk (actualmente deputat în Rada Supremă din partea partidului Iuliei Timoșenko), a declarat la Kiev, în cadrul ședinței clubului de discuții "Rolul Ucrainei în soluționarea conflictelor prelungite", că “Transnistria nu este, nu a fost și nu va fi un actor independent”. (…) Lipsa de voință politică din partea Rusiei împiedică punerea în aplicare a soluționării conflictului. De istoria tuturor conflictelor, de cauzele apariției lor se face vinovată Federația Rusă. Conflictele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah au propriile caracteristici, dar comun în aceste conflicte este prezența unei a treia părți, a unui jucător care este autorul și sursa tuturor acestor conflicte – Federația Rusă. Fără participarea activă a serviciilor secrete ruse nu ar fi apărut conflicte nici pe teritoriul Moldovei, nici Georgiei sau în Nagorno-Karabah. Și acest rol, din păcate, continuă"[5]. 

   Federația Rusă, stat membru în Consiliul de Securitate al O.N.U. deține compentențe exclusive în a promova menținerea păcii și securității internaționale, prin rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor regionale care prejudiciază pacea și securitatea internațională, având dreptul să ia sub tutelă proprie, teritorii declarate zone strategice, iar capitolul VI al Cartei O.N.U. permite chiar folosirea metodelor de constrângere bazate pe folosirea forței[6].

   Din punctul meu de vedere, pentru a ține Republica Moldova în sfera sa de influență și a periclita orice tendințe pro-europene sau  pentru a nu permite o eventuală reintegrare a statului moldovenesc sub alt semn decât cel rusesc, Federația Rusă uzitează un procedeu diplomatic vechi, numit duș scoțian[7], prin care combină promisiunile de teritorii cu amenințările. La mijloc însă, există un aspect greu de neglijat pe care Kremlinul nu vrea să-l înțeleagă:  nimeni nu cere de la ruși un teritoriu care nu-i aparține iar fiecare amenințare și provocare în plus este un minus pentru prestigiul rusesc.

Mediatorul ucrainean – ”participăm dar nu intervenim”

   Dacă Federația Rusă este învinuită de provocarea crizei transnistrene, atunci, Ucraina este susceptibilă să prezerveze situația creată în detrimentul propriilor interese strategice, îndeosebi în relațiile româno-moldo-ucrainene sau în relația cu vecinul său din est[8].

   Proiectul de rezolvare a crizei transnistrene propus de către un președinte ucrainean pro-european a demonstrat în repetate rânduri că regiunea transnistreană își are rolul ei în ecuația relațiilor cu vecinii, îndeosebi cu Federația Rusă. Interesul sporit a Federației Ruse în Republica Moldova este strâns legat de interesul rus în Republica Ucraina. Ucraiana este un actor cheie în procesul de soluționare a conflictului transnistrean dar nu poate contribui definitiv la soluția finală atât timp cât se manifestă tendințe separatiste dincolo de râul Nipru și în Crimeea. Tot ce poate face diplomația ucraineană, este să folosească regiunea transnistreană ca contrapondere la mișcările iredentiste rusești. În acest scop, partea de est a Republicii Moldova a fost luată ”ostatică” de către ucraineni pentru ”a forța fără menajamente mâna adversarului”[9] fie el din est sau din vest.

   După părerea mea personală, în procesul de rezolvare a diferendului transnistrean, Ucraina se ghidează după dictonul: „participăm dar nu intervenim”. Kievul e conștientă de faptul că atât timp cât Chișinăul va fi preocupat cu reîntregirea teritorială, pretențiile și revendicările sale asupra nordului și sudul Basarabiei nu vor pute fi puse în practică[10]. Interesele mediatorului ucrainean în regiunea transnistreană, implică costuri și riscuri semnificative la adresa Kiev-ului, pentru că segmentul de graniță dintre Ucraina și “R.M.N.” se află în imposibilitate de a fi controlată de către autoritățile de la Chișinău, fără o colaborare cu serviciile vamale ucrainene, dacă autoritățile ucrainene ar instaura un control vamal riguros pe segmentul graniței de est a Republicii Moldova sau mai bine, dacă ar bloca orice acces de intrare și ieșire ilegală împreună cu autoritățile de la Chișinău, atunci „existența “statului” transnistrean ar fi măsurat în zile” [11].

Chișinău – de la politica ”pașilor mari” spre tactica înțelegerilor pas cu pas

   Tot ce au fost în stare să întreprindă autoritățile de la Chișinău pentru reglementarea diferendului transnistrean a fost internaționalizarea conflictului înghețat din Europa, atrăgând în orbita negocierilor actori regionali și globali. Elita politică, a insistat asupra originii “rusești” a conflictului și asupra impactului negativ pe care îl poate avea pentru vecinii noștri: Ucraina și statele Balcanice. Astfel s-a constituit: teza anti-ucraineană și teza anti-balcanică[12]. 

Teza anti-balcanică presupune că Federația Rusă, folosește regiunea transnistreană drept cap de pod în Balcani, în special în Serbia. 

Teza anti-ucraineană, presupune că Transnistria este folosită ca un avanpost pentru încercuirea Ucrainei între două brațe rusești: Tiraspol și Moscova. 

   Diplomatul moldovean, Oleg Serebrian respinge din start ambele teorii pentru că este de părere că legătura Tiraspol – Moscova poate fi oricând întreruptă de către Kiev, și că regiunea transnistreană reprezintă o “enclavă” rusească, iar din punct de vedere geostrategic, un „baraj circular” este imposibil de aplicat în cazul Transnistriei, deoarece, pentru a avea o valoare geostrategică, această fâșie de pământ, “trebuie să fie un spațiu dacă nu insular , cel puțin dezenclavat (cum e Gibraltarul sau Königsbergul)”[13]. Același autor, este sceptic și față de a doua teorie, înaintând o remarcă interesantă care atestă că Federația Rusă ar putea folosi Transnistria pentru a atrage Ucraina ca aliat în cazul unui război clasic, dar dacă Kievul ar fi un aliat fidel al Kremlinului atunci, Izmailul și Odessa reprezintă puncte geostrategice de mai mare valoare decât Râbnița, Tiraspol sau orice altă locație transnistreană[14].

   Dacă ar fi să continuăm această logică, recent se conturează o altă teorie care poate căpăta forma unui postulat, care vine să completeze pe cea anti-balcanică, sau să se manifeste ca una individuală. Este vorba despre teza anti-europeană, care spune că Federația Rusă, are un interes strategico-militar în estul Republicii Moldova, pentru că axa Kaliningrad – Transnistria – Simferopol, costituie un  “cordon sanitar” rusesc[15], care vine ca răspuns la scuturile anti-rachetă N.A.T.O. amplasate în Uniunea Europeană (Polonia și România). 

Eșecul Memorandumului ”Kozak” din 2003 și schimbarea puterii la Chișinău în 2008, au determinat noua diplomație moldovenească să se reorienteze spre alte metode de negociere privind reglementarea crizei transnistrene, de la politica ”pașilor mari” care presupunea neglijarea Tiraspolului și negocierea tête-à-tête cu Moscova, spre tactica înțelegerilor pas cu pas. La modul declarativ, ex – Ministru de Externe a Republicii Moldova, Iurie Leancă, menționa că Chișinăul este adeptul politicii ”pașilor mici” de creștere a încrederii între Chișinău și Tiraspol[16], o tehnică diplomatică agreată de către Evghenii Șevciuk, liderul de la Tiraspol și susținută de către diplomația germană prin Excelența Sa Matthias Meyer, Ambasadorul Germaniei în Republica Moldova: ”Noi ne angajăm în continuare cu fermitate pentru susținerea pașilor mici de creștere a încrederii în relațiile dintre ambele părți”[17], procedeu diplomatic suținut și de Ministrul de Externe a Irlandei, Lucinda Creighton: ”Pașii mici sunt cheia spre succes. Este vorba despre răbdare”[18], afirmație făcută în postură de reprezentant al O.S.C.E. în anul 2012. Tactica înțelegerii pas cu pas apare după o perioadă de întrerupere a negocierilor privind reglementarea diferendului transnistrean și după schimbarea guvernării atât la Chișinău (2009) cât și la Tiraspol (2012), care au adus la masa de tratative doi parteneri necunoscuți în relația cărora lipsește bineînțeles încrederea reciprocă: ”Tratativele pas cu pas construiesc încrederea reciprocă și permit părților să cunoască mai bine problema negociată, să intre în intimitatea acesteia. După aceea, dacă primele înțelegeri s-au desfășurat normal, conducând la rezultate scontante, se poate trece la rezolvarea problemelor mai dificile”[19]. Luând în calcul ”răbdarea” la care ne îndeamnă Ministrul de Externe al Irlandei, Lucinda Creighton, atunci cu certitudine, remarcă profesorul Ion Pâlșoiu, precum că: ”răbdarea este tactica cea mai puternică în afaceri, poate mai importantă decât renunțarea sau amenințarea”[20]. Odată cu afirmarea valorilor pro-europene, Chișinăul are toate șansele să-și reconfigureze pozițiile sale față de Federația Rusă și să poate negocia cu vecinul din est ca de la egal la egal având și alte instrumente diplomatice, alte variabile pe care le va putea include în dialogul moldo-rus în ceea ce privește chestiunea transnistreană. Pentru aceasta, Chișinăul are nevoie de o orientare politică unidimensională și unanimă, ceea ce evită cu orice preț Federația Rusă.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.)

Misiunea O.S.C.E. în Republica Moldova are drept obiectiv, analizarea situației în teritoriu și impunerea respectării prevederilor Acordului de armistițiu din 1992. Printre atribuțiile O.S.C.E., se numără și realizarea unor rapoarte cu privire la derularea operațiunilor de menținere a păcii, în special, monitorizarea angajamentului Federației Ruse ”parțial îndeplint”[21] de retragere a trupelor și echipamentului militar de la baza fostei Armatei a 14-a sovietice, din depozitul Colbasna, și să acționeze ca mediator între cele două părți, aflate în diferend, pentru a încerca să găsească o formulă pentru a păstra integritatea teritorială a Republicii Moldova precum și garantarea unei autonomii substanțiale regiunii estice a Republicii Moldova. Dan Dungaciu, directorul Insitutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române neagă rolul spectaculos al O.S.C.E. în procesul de reglementare a situației din Transnistria, argumentând prin faptul că Federația Rusă a acceptat destul de ușor implicarea organizației în 1993, pentru că era conștientă de slăbiciunile organizației care a eșuat practic în toate misiunile întreprinse în spațiul ex-sovietic. 

Principalul eșec al O.S.C.E. în calitate de mediator și organizație inter-guvernamentală îl constituie relațiile cu ceilalți mediatori, în special cu Federația Rusă, pentru care nu a găsit instrumente și convingeri pentru a o obliga să respecte deciziile O.S.C.E. privind retragerea finală a trupelor și armamentului rusesc de pe teritoriul Republicii Moldova, pentru că în opinia autorului, la începutul anilor 2000, Reprezentantul O.S.C.E. la Chișinău, William Hill, făcea indubitabil ”jocul” Federației Ruse, ”din dorința de a nu supăra Rusia”[22].

---

[1] Ion Pâlșoiu, Negociere și conflict în Relațiile Internaționale, Craiova, Editura Reprograph, 2012, p. 77.

[2] Oleg Serebrian, op.cit.,p. 124.

[3] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 270-271.

[4]Ibidem, p. 270.

[5] Vitalie Călugăreanu, Moscova vrea să blocheze avântul european al Chișinăului, http://www.dw.de/moscova-vrea-s%C4%83-blocheze-av%C3%AEntul-european-al-chi%C5%9Fin%C4%83ului/a-16878431 (accesat la 15.06.2013).

[6] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 111;

[7] Hadrian Gorun, România între Rusia și Bulgaria în preajma și la începutul primei conflagrații mondiale, în Revista ”Universitatea Brâncuși”, nr. 43, anul I, 16-22 martie 2009, p. 6.

[8] Oleg Serebrian, op.cit., p. 122.

[9] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 85.

[10] Oleg Serebrian, op. cit., p. 122.

[11] Ibidem, p. 123.

[12]Ibidem, p. 124.

[13] Ibidem, p. 123.

[14] Ibidem, p. 124.

[15] Adrian Cioroianu, op.cit. p. 267.

[16] Interviu cu Primul Minstru al Republicii Moldova, Iurie Leancă, Miracole nu pot fi produse, dar reforme pot fi finalizate…, http://www.europalibera.org/content/article/25009635.html (accesat 08.06.2013).

[17] Lina Grâu, Structuri administrative eficiente și justiție de încredere, combaterea corupției și dialog cu societatea – de toate acestea are nevoie Republica Moldova, în ”Obiectiv European”, nr. 6, 28 decembrie 2012, p. 4.

[18] ***Reprezentant O.S.C.E. : Tehnica pașilor mici, cheia succesului în soluționarea conflictului transnistrean, http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/reprezentant-osce-tehnica-pasilor-mici-cheia-succesului-in-solutionarea.html (accaesat la 08.06.2013).

[19] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 83.

[20] Idem.

[21] Maria Raquel Friere, Roger E. Kanet, Key players and regional dynamics in Eurasia. The Return of the ”Gret Game”, Hamshire, Editura Palgrave Macmillian, 2010, p. 263.

[22] Victor Roncea, op.cit., p. 250.

[1]Ibidem, p. 265.

[2] Constantin Solomon, Conflictul transnistrean și procesul de negocieri în formatul 5+2, în ”Moldoscopie”, nr.3 (XLII), 2008, p. 175.

[3] Idem.

[4] Gheorghe  Bianov, Reglementarea transnistreană : vectorul “Occidental” și cel „Estic” al compromisului, Chișinău, Editura Cu drag, 2009, p. 14.

[5] Nicu Popescu, Andrew Wilson, The limit of Enlargement-Lite: European and Russian power in the troubled neighbourhood, Londra, Consiliul European pentru Relații Externe, 2009, p. 41.

[6] Constantin Solomon, art.cit. p. 176.