Programul transnistrean de privatizare și dreptul de proprietate al Republicii Moldova

   Procesul de privatizare în regiunea transnistreană a demarat cu întârziere în comparație cu restul Republicii Moldova, manifestându-se la o scară mai mică, cuprinzând în mare măsură sectorul terțiar. Începând cu anul 2002, fenomenul privatizării în regiune a luat amploare din cauză că, tânăra republică avea nevoie de o stabiliate economică și o de un buget propriu, primordial pentru o entitate politică în devenire[1]. 

Dacă până în 2002, 51% din proprietatea întreprinderii privatizate erau transferate cu titlu gratuit către membrii colectivelor de muncă cu dreptul de răscumpărare, atunci după 2002, liderii de la Tiraspol au elaborat un concept mai profitabil care se aplica după principiul: ”Cine are bani, acela devine stăpân”[2] pentru a acoperi deficitul bugetar și al fondului de privatizare. 

Bineînțeles, cele mai profitabile fabrici și uzini de pe malul stâng al Nistrului  au fost preluate de către persoanele de afaceri din Federația Rusă la un preț avantajos, atât pentru investitori cât și pentru liderii separatiși: Uzina de Ciment și Uzina Metalurgică Moldovenească de la Râbnița (7 mln USD) au fost înstrăinate companiei “METALLOINVEST”, al miliardarului rus, Alisher Usmanov, Centrala Hidroelectrică de la Dnestrovsk[3], (29 mln USD) și C.E.R.S. Moldovenească de la Cuciurgani aparțin companiei rusești “INTER RAO EFS”, directorul general al acestei companii, Boris Kovalciuk, este fiul unui dintre prietenii apropiați ai lui Vladimir Putin[4]. Întreprinderi construcții de mașini, industria ușoară și cea alimentară din Tiraspol, Tighina, Dubăsari și Grigoriopol la fel au fost supuse înstrăinării[5]. Agenții economici din Federația Rusă au obținut 100% din capitalul social al hidrocentralei de la Dubăsari, 100% din capitalul statuar al centrului de radiofuziune, echipamentul căruia a fost folosit pentru a bruia emisiunile posturilor occidentale în perioada sovietică[6].      

  

Râbnița sau Râmnicioara cum era numit acest oraș în perioada interbelică de către basarabeni, constiuie în prezent cel mai important centru economic al regiunii transnistrene, aici sunt amplasate Uzina de Ciment și Uzina Metalurgică Moldovenească care în prezent furnizează peste 60% din exportul legal, ceea ce constituie 50% din taxe și impozite prevalate către bugetul “R.M.N.”[7]. Federația Rusă s-a implicat substanțial în procesul de privatizare a proprietății regiunii transnistrene din motive de siguranță și protejare a drepturilor de proprietate în cazul reîntregirii teritoriale a Moldovei și datorită “prețurilor mici pentru consumul de gaz și energie electrică” [8], cheltuieli trecute în contul de datorii a Republicii Moldova[9]. Forma privatizării este de o importanţă majoră pentru conducerea ”RMN” şi ei nu doresc ca bogăţiile Transnistriei să fie trimise în Chişinău. În această situaţie nu este surprinzător că în perioada controlului efectiv asupra Transnistriei conducerea ”R.M.N.” s-a ocupat de privatizarea şi convertirea prin alte metode a ceea ce era odată proprietatea statului moldovenesc în regiune. Republica Moldova respinge aceste privatizări şi a adoptat o lege care prevede că toate privatizările din Moldova (inclusiv Transnistria) trebuie să fie aprobate de parlamentul Moldovei[10]. Vânzarea activelor nu este permisă de dreptul ocupaţiei sau regulile de uzufruct. În timp ce activele militare pot fi distruse, iar alte active pot fi utilizate pentru bunăstarea populaţiei, sechestrarea şi vînzarea proprietăţii – private sau publice – sunt interzise explicit. Programul de privatizare al ”R.M.N.” este astfel extrem de dificil de justificat. Orice parte privată care participă în acest program în calitate de cumpărător o facă pe  propriul risc[11].

---

[1] Anatoly Gudym, Vladislav Kutyrkin, Galina Shelari, Transnistrian Economy: Initiatives and Risks, Chișinău, Center for Strategic Studies and Reforms, 2003, p. 6.

[2] Alexandru Postică, Dreptul de proprietate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, Chișinău, Editura Promo-Lex, 2010, p.20-21.

[3] Centrala Hidroelectrică de la Dnestrovsk este una dintre cele mai mari centrale electrice din Europa de Est. Capacitatea energetică a centralei este de 2520 mwt, pentru comparație,necesitatea maximă a întregului  sistem energetic al Republicii Moldova constituie 1200 mwt.

[4] Nicu Popescu, Leonid Litra, op.cit. 2012, p. 15; Nicu Popescu, Andrew Wilson, The limit of Enlargement-Lite: European and Russian power in the troubled neighbourhood, Londra, Consiliul European pentru Relații Externe, 2009, p. 32.

[5] Gudim Anatol, Privatization in Transnistria: Risck and Profit, Chișinău, Center for Strategic Studies and Reforms, 2004,  http://www.cisr-md.org/reports/cont-transn-dec04.html (accesat la 22.03.2013).

[6] Alexandru Postică, op.cit., p. 21.

[7] Ruxandra ALEXIANU, op.cit., p. 15.

[8] ***,Evolyutsiya ekonomiki Pridnestrov’ya : kriticheskaya otsenka, Center for Strategic Studies and Reforms p. 9 http://www.cisr-md.org/pdf/0111%20Transnistria_Report_En_Final%20RUS.pdf (accesat la 22.03.2013). (Transliterarea lucărilor din limba rusă s-a efectuat conforrm standartelor internațonale – International Organization of Standartization (ISO) )

[9] Pentru exemplu, prorietarul celor două uzine de la Râbnița, multimiliardarul rus, Alisher Usmanov, deține firma Factoring-Finance, care a semnat un contract cu Gazprom în 2006, prin care Alisher Usmanov a primit dreptul de recuperare a datoriilor pe gaz al Republicii Moldova pentru regiunea transnistreană, estimată la 3 miliarde de dolari (prezent). Dacă Republica Moldova nu va achita toate datoriile pe gaz atunci probabil ar putea pierde toate activele gaziere.

[10] Mark A. Meyer, Dezghețarea unui conflict înghețat: Aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova, New York, Asociația Avocaților Orașului New York, 2008, p. 52.

[11] Ibidem, p. 56.