Planurile de soluționare a diferendului transnistrean

 După încetarea luptelor de pe Nistru, pe parcursul anului 1993, Federația Rusă și O.S.C.E. au determinat declanșarea procesului de negocieri între Chișinău și Tiraspol. La 28 aprilie 1994, a fost semnată Declarația Comună de către Mircea Snegur, Igor Smirnov și reprezentanți ai Federației Ruse și O.S.C.E. Ambele părți se angajau să negocieze statutul special al Transnistrie prin mijloace pașnice și pe baza încrederii reciproce, document care oferea un cadru juridic pentru soluționarea prin tratative a diferendului transnistrean[1].

   Pentru găsirea unor soluții viabile și consensuale privind reglementarea ”conflictelor înghețate”, în practica comunităților internaționale s-au conturat trei direcții de gândire[2]:

1. Crearea unei federații în componența statului de jure;

2. Oferirea unei largi autonomii provinciilor separatiste, fiind o partiție, adică o separație;

3. Păstrarea status-quo – ului, care minimalizează consensul și antrenează părți terțe, care la rândul lor pot intra în dezbateri fierbinți.

   Dacă occidentalii merg pe primul punct adică crearea unei federații moldovenești în care regiunea transnistreană primește autonomie, atunci vecinii din est, Federația Rusă și Ucraina percep total diferit conceptul de federalism, mergând pe a doua logică care prevede, în opinia răsăritenilor, că regiunea transnistreană trebuie să primească o largă autonomie în cadrul Republicii Moldova care seamănă mai degrabă cu o confederație, adică, tot separație, ceea ce nu rezolvă cu nimic situația din Republica Moldova ci doar păstrează status-quo-ul, definit prin a treia logică, în care consensul dintre părți lipsește iar necesitatea implicării părților terțe nu se epuiezează.

Planul ”Primakov” – constituirea ”statului comun”. Chișinăul recunoaște de facto regimul de la Tiraspol.

   La 21 octombrie 1994 se semnează a doua Convenție moldo-rusă privind evacuarea Armatei a 14 – a rusă de pe teritoriului Republicii Moldova, Moscova a reușit să impună clauza sincronizării procesului de retragere a trupelor, în schimbul acordării Transnistriei un statut special. În schimb, șeful diplomației de la Kremlin, Evghenii Primakov a forțat Chișinăul să elimine barierile pentru agenții economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele redresării economice a regiunii, mai mult decât atât, Chișinăul a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnsitria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Memorandumul ”Primakov” a obținut pentru liderii de la Tiraspol dreptul de a elibera documente vamale de export, în sensul că ceda Tiraspolului dreptul de a folosi ștampila de export fără a intermedia Chișinăul.

   La 8 mai 1997, la Moscova au fost semnat, Memorandumul privind bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria și o Declarație Comună a părților garante (Rusia, Ucraina și O.S.C.E.) prin care se recunoaște integritatea teritorială a Republicii Moldova[3]. Dar, la textul inițial al Memorandumului a fost adăugit, la propunerea ministrului rus de externe, Evghenii Primakov, articolul 11 care prevede că: „Părțile își dezvoltă relațiile din cadrul unui stat comun (unic) în frontierile R.S.S. Moldovenești din ianuarie 1990”[4]. Această sintagmă de „stat comun” constituie nu numai recunoașterea integrității Republicii Moldova dar și recunoașterea de facto din partea Chișinăului a independenței autoproclamatei ”R.M.N.”, oferindu-i statut de egalitate în raport cu Republica Moldova, adică posibilitatea constituirii unei federții moldovenești[5]. Federația Rusă devine, astfel ”stat garant” iar Republica Moldova și ”republica” nerecunosută – figurează ca „părți” egale, cea mai semnificativă pentru filosofia tratatului și a evenimentelor ce vor urma; repartizarea împuternicirilor prin acorduri de la egal la egal între Chișinău și Tiraspol; negocieri cu cinci participanți (formatul pentagonal): Federația Rusă, Ucraina, O.S.C.E., Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” si „garanți” Rusia, Ucraina, OSCE, deci excluderea participării directe a Occidentului (sau a României) la negocieri și garanții. În  conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte” egală cu Republica Moldova, avand posibilitatea să controleze atât politica internă cât și politica externă a Chișinaului. Memorandumul, ca și documentele ulteriore care promoveaza federalizarea, nu intenționa decât să consacre de iure dominația de facto a Federației Ruse in Republica Moldova[6].

Memorandumul ”Kozak” – ”transnistrizarea” Republicii Moldova - premisa implicării U.E. în chestiunea transnistreană

  Spre sfârșitul anului 2002, Republica Moldova a fost inclusă în nou-apăruta Politică Europeană de Vecinătate, ceea ce a determinat Federația Rusă să ia măsuri de urgență în vederea păstrării statutului de principal ”garant” al soluționării crizei transnistrene. În vara anului 2003, președintele Putin l-a numit pe Dmitri Kozak, la acea vreme prim-vicepreședinte al administrației prezidențiale a Federației Ruse, trimis special al președintelui în Transnistria, care, aplicând ”diplomația de navetă”[7] între Chișinău și Tiraspol, a contribuit la apariția planului rusesc de soluționare a diferendului transnistrean cu avizare din partea lui Igor Smirnov și Vladimir Voronin, cunoscut sub numele de: ”Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat”, sau simplu – Memorandumul ”Kozak”. Planul ”Kozak” este un proiect de federalizare a Republicii Moldova, negociat în secret în afara formatului pentagonal, propus direct Chișinăului fără a informa Ucraina, U.E., S.U.A. sau O.S.C.E.  Acordul prevedea crearea une federații între Republica Moldova, Transnistria și Republica Găgăuză, ultimele două având același număr de membri în legislativ cu cea dintâi – 13 membri, pentru a avea posibilitate de a bloca orice inițiativă legislativă care contravenau intereselor lor (adică a Federației Ruse) și aveau dreptul de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă. Cu toate acestea, Federația Rusă își menținea controlul militar asupra Transnistriei până în 2020 iar Republica Moldova urma demilitarizată[8]. 

  Acest plan rusesc de soluționare a diferendului transnistrean, nu rezolva problema ci garnta o influență sufucient de mare a Federației Ruse asupra statului reunificat. Cu două zile înainte de semnare, Înaltul Reprezentant al U.E., Javier Solana, președintele olandez al O.S.C.E. și ambasadorul S.U.A. la Chișinău, au refuzat să accepte întărirea pozițiilor rusești în vecinătatea Uniunii, și au convins autoritățile de la Chișinău, că acest plan nu este unul benefic pentru Republica Moldova și că se dorește crearea unui stat nefuncțional, loial Moscovei[9]. Memorandumul ”Kozak”, parafat de către Vladimir Voronin, nu a fost semnat, fiind amânat în ultimul moment.

Propunerea ”Belkovski” – capcană întinsă României - federalizarea României cu Republica Moldova - independența Transnistriei

  La 9 iunie, 2004 directorul Institutului pentru Strategie Națională a Federației Ruse, Stanislav Belkovski, invitat la Ziua Bucreștiului, a propus un alt proiect rus de reglementare a contradicțiilor moldo-transnistrene care prevedea ca Republica Moldova să se unească cu România, iar Transnistria să dobândească independență. Această propunere a fost lansată inițial la Odessa, în perioada 22-23 martie 2004. De fapt, planul ”Belkovski” venea după eșecul Memorandumului ”Kozak” din 2003 și apărea pe fonul procesului de integrare a României în Uniunea Europeană și aderarea la structurile N.AT.O. În eventualitatea îndeplinirii planului, drumul euro-atlantic al României era întrerupt, iar Uniunea Europeană, cât și N.A.T.O. ”se putea trezi în proximitatea unei enclave rusești înarmate până în dinți, un fel de Kaliningrad la Marea Neagră”[10]. Spre deosebire de celelate proiecte, planul ”Belkovski” ascunde un aspect pozitiv pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că prin această propunere, care, reprezintă ”vocea” Federației Ruse ”se recunoaște, așadar, românitatea Moldovei dintre Prut și Nistru, spre stupoarea moldoveniștilor de la Chișinău, făcând praf și pulbere teoria despre limba și națiunea ”moldovenească””[11].

Planul ”Poroșenko” – tactica ”ostaticului” transnistrean

  

În primăvara anului 2005, după ”Revoluția Portocalie” din Ucraina, consilierul de politică externă a președintelui ucrainean Viktor Iușcenko, ucraineanul Petro Poroșenko, născut în sudul Basarabiei, a propus un nou plan de rezolvare a diferendului transnistrean, asemănător cu cel a lui Dmitri Primakov care prevedea, spre deosebire de cel a lui Primakov, stabilirea statutului de egalitate între Republica Moldova și Transnistria într-un stat reîntregit plasat sub condominiu protector a Federației Ruse și Republicii Ucraina[12].

  Întitulat ”Spre reglementare prin democrație”, memorandumul, prevedea democratizarea regiunii transnistrene în ”șapte pași”[13], ca prim pas fiind propus organizarea alegerilor libere, adică probabilitatea ca la cârma autoproclamatei republici să poată ajunge și lideri pro-ucraineni[14]. Ca și celelalte proiecte rusești, planul ucrainean păstreză nemodificat status-quo-ul transnistrean inclusiv și trupele rusești pentru o perioadă nelimitată pentru a nu permite reescaladarea unor eventuale  provocări pe Nistru. Întrucât, planul ucrainean apărea pe fonul disensiunilor politice dintre Moscova și Kiev, când la guvernare ajunge un candidat declarat pro-european, proiectul ”Poroșenko”, numit și Planul ”Iușcenko”, reprezenta mai degrabă un șantaj diplomatic la adresa Federației Ruse prin intermediul căruia, ucrainenii doreau să folosească regiunea transnistreană drept un ”ostatic” pentru a obține concesii sau recompense din partea rușilor. Mesajul ucrainean suna în felul următor: ”Nu vă mai amestecați în treburile interne ale Ucrainei că și noi ne putem implica în cele rusești. Unde? În Transnistria”. O asemenea tactică de negociere, numită tactica ”ostaticului” reprezintă o formă de negociere neloială dar eficientă pentru a crește puterea de negociere[15].

Sindromul ”cipriot” – proiect românesc ?

   Sindromul ”cipriot” este inspirat din practica insulei Cipru, care la fel ca și Republica Moldova este dezbinată în două republici: Republica Turcă a Ciprului de Nord (nerecunoscută pe plan internațional) și Republica Cipru care a aderat în 2004 la Uniunea Europeană cu toate că este dezbinată teritorial. Planul ”cipriot” prevede aderarea Republicii Moldova la U.E. fără regiunea transnistreană, astfel malul drept al Nistrului devenind mai atractiv pentru malul stâng, ceea ce ar putea soluționa diferendul transnistrean ocolind asentimentele Federației Ruse. Creșterea prosperității și aderarea la U.E. a Republicii Cipru a înregistrat un dublu efect: a determinat comunitatea turcă să reconsidere cei 30 de ani de opoziției față de reîntregire și să accepte o eventuală soluționare a diferendului dar a inversat pozițiile la masa de negocieri prin faptul că Grecia, deja, nu mai accepta compromisuri în raport cu Turcia, fiind conștientă că republica din sud deține avantaje superioare în raport cu republica din nordul Ciprului[16]. 

Nicu Popescu adaugă că, poziția Republicii Moldova nu este total asemănătoare cu situația Republicii Cipru pentru că R. Moldova nu aderă, încă, la U.E. și este cea mai săracă țară din Europa[17], iar Dan Dungaciu completează această similititudine cu o singură excepție:”România nu e ”Grecia” Moldovei”[18], cu toate că se vehiculează în mediile rusești că România se comportă ca un ”avocat” a Republicii Moldova în U.E. Logica sindromului ”cipriot” a fost enunțată de către Nicu Popescu în cinci pași[19]: 1. Un stat divizat poate adera la U.E.; 2. Perspectivele europene clare și vizibile pentru un stat, măresc atractivitatea acestuia în fața entității secesioniste; 3. Transformările interne din Moldova sunt mai importante decât însuși procesul de negocieri cu Transnistria; 4. ”Graba strică treaba” – nu trebuie de rezolvat problema transnistreană în condiții nefavorabile doar pentru integrarea în U.E.; 5. Dezvoltarea economică și politică în condițiile unei divizări este posibilă.

   După publicarea celui de-al doilea raport realizat de către Societatea Academică din România, întitulat ”Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine”[20] și raportul de analiză politică din cadrul Institutului ”Ovidiu Șincai” cu titlu ”Transnistria: Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare”, ambele materiale îmbrățișează așa numita ”soluție cipriotă” ca fiind cea mai optimă pentru Republica Modova. După publicarea raportului din cadrul Institutului ”Ovidiu Șincai” privind Transnistria, în 2005, Adrian Severin, pe atunci Ministrul de Externe al României afirma necesitatea elaborării unui plan românesc privind soluționare diferendului transistrean care urma a fi supus negocierii cu U.E: ”ca țară de frontieră a N.A.T.O. și în viitor, a U.E., România are datoria de a adopta atitudini responsabile, de a lansa soluții eficiente”[21]. Ca urmare, acest document al social-democraților a fost numit în mediile diplomatice și în cele media – ”planul Severin”, adică un plan românesc de soluționare a diferendului transnistren[22].

---

[1] Marian Enache, Dorin Cimpoeșu, op.cit., p.130.

[2] Pierre Jolicoeur, Aurélie Campana, op.cit., p. 510.

[3] *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, București, Institutul ”Ovidiu Șincai”, 2005, p.4.

[4] Marian Enache, Dorin Cimpoeșu, op.cit.,p. 136.

[5] Idem.

[6] Victor Roncea, Eroi pentru România și amenițările Rusiei la Marea Neagră, București, Editura Semne, 2007, p. 166.

[7] Oazu Nantoi, Rolul Ucrainei în soluționarea conflictului transnistrean, Institutul de Politici Publice, Chișinău, 2012, p. 3. http://ipp.md/public/files/publication/Ukraine_ro.pdf (accesat la 22.04.2013).

[8] *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, Institutul Ovidiu Șincai, București, 2005, p.4

[9] Nicu Popescu, Politica Externă a niunii Europene și conflictele post-sovietice, Chișinău, Editura Cartier, 2013, p. 85-86.

[10] Vitalie Ciobanu, Proiectul Belkovski: Transnistria contra Basarabia. O provocare cu multe tăișuri, în Editorialul ”Contrafort”, nr. 5-6 (115-116), mai-iunie, http://www.contrafort.md/old/2004/115-116/703.html (accesat la 15.05.2013).

[11] Idem.

[12] Ceea ce s-a întâmplat de fapt în 2012, când ”președintele” în exercițiu Igor Smirnov și favoritul Kremlinului, Anatolii Kaminski a fost învinși în turul II de scrutin de către ucraineanul Evghenii Șevciuk.

[13] Oazu Nantoi, op.cit., p. 3.

[14]  *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, Institutul Ovidiu Șincai, București, 2005, p. 6.

[15] Ion Pâlșoiu, Negociere și conflict în Relațiile Internaționale, Craiova, Editura Reprograph, 2012, p. 85

[16] Nicu Popescu, op.cit., p. 111.

[17] Idem.

[18] Victor Roncea, op.cit., p. 250.

[19] Boris Olaru, ”Lecții Cipru” pentru Republica Moldova, Centrul de Monitorizare și Analiză Strategică, 12 octombrie 2004. http://mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=369 (accesat la 08.05.2013).

[20] A se vedea: Alina Mungiu-Pippidi, Ion Naval, Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine, Societatea Academică din România, Policy Brief nr. 16, 2005. http://sar.org.ro/files/Policymemo16%20aug%202005%20Moldova.pdf (accesat la 08.05.2013).

[21] Lucian Pop, România trebuie să alcătuiască un plan pentru Transnistria, în ”9 Am news”, din 8 spetembrie. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-09-08/romania-trebuie-sa-alcatuiasca-un-plan-pentru-transnistria.html (accesat la 09.05.2013).

[22] Victor Roncea, op.cit., p. 156.