Două, cele mai mari eşecuri ale Diplomaţiei Europene din secolul XX

„Două, cele mai mari eşecuri ale Diplomaţiei Europene din secolul  XX”

„O politică înţeleaptă şi ponderată ar fi putut duce la amânarea şi chiar la înlăturarea pericolului [cele două războaie mondiale] ce se înălţa ameninţător. Însă urmaşii lui Bismarck au abdicat de la linia moderată şi s-au bizuit pe forţa brută (...) Germania îşi propunea să fie ciocanul şi nicidecum nicovala diplomaţiei europene.”[1]

                                                                                                                               Henry Kissinger

Introducere

   

Sinteza dată, „Două, cele mai mari eşecuri ale Diplomaţiei Europene din secolul  XX” se referă la cele două tratate europene de mare notorietate, a căror neratificare, în primul caz, şi/sau semnare, cazul doi, au grăbit declanşarea celor două războaie mondiale. Este vorba despre Tratatul de neutralitate ruso-german (Tratatul de Reasigurare) – 1887 şi Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentropp – Molotov) – 1939.

   Tratatele au avut un conţinut şi un final foarte asemănător: alianţe de ultimă necesitate, codicil şi protocol secret, împărţira influenţelor în Europa Răsăriteană, mai întâi frica lui Bismarck de a nu fi atacat de către Imperiul Rus şi mai apoi frica lui Stalin de a nu a fi atacat de către Imperiul Germani, cele două războaie mondiale,cele două înfrângeri germane, cele două crize ruseşti.

   De la Bismarck la Gorbaciov, diplomaţia europeană a promovat politica echilibrului puterii, un fel de Raison d’état francez a Cardinalului Richelieu şi un fel de Realpolitik german a lui Otto von Bismarck care consta în alianţe antihegemonice interstatale, cu scopul de a menţine securitatea naţională în folosul propriilor interese:

  „Dacă un grup de state se aliază, atunci teza echilibrului puterii presupune că alte state, respectând acest progres şi temându-se că ar putea fi eventuale victime ale acestei alianţe, se vor uni şi vor forma o contraalianţă. În acest caz, în loc de o alianţă copleşitoare formată împotriva unui aspirant la hegemonie, vor fi două seturi de alianţe în opoziţie care stabilesc un echilibru al puterii”.[2]

   Cum s-a dovedit că germanii şi rușii să devină principalii actori care au grăbit cele două conflangraţii mondiale? Să fie oare Germania singura vinovată de ameninţarea cu forţa? De ce a eşuat Realpolitik-ul lui Bismarck? Ar fi posibil ca două hârtii, două caricaturi de cerneală [semnături] să pecetluiască cursul istoriei unui continent?

   În această mică sinteză, mi-am propus să fac o paralelă între tratatele de mai sus, să dezmembrez conţinutul tematic general şi totodată să păstrez relaţia dintre tratatele propriu-zise şi consecinţele acestora asupra diplomaţiei europene dar şi situaţiei europene  postbelice în general.

  

    

De ce anume germanii şi rușii?

   Un răspuns elocvent la această întrebare ar constitui poziţia geografică a acestor două popoare unde se intersectează desori interese comune. Rădăcinele germane şi slave sunt răspândite în Europa Centrală şi de Est, iar ciocnirea intereselor a devenit inevitabilă între germani şi ruși, două națiuni care și-au rezervat dreptul de a apăra ”frații mai mici”. Dacă germanii austrieci şi mai târziu cei cehoslovaci ar fi fost răspândiţi pe teritoriul Franţei de azi, şi slavii ucraineni, polonezi, sârbi ar fiind răspândiţi în Oreintul Îndepărtat, atunci interesele germano-ruseşti aveau să se plaseze spate la spate şi nu faţă-n faţă, sau în cel mai nefiricit caz, interesele comune aveau să fie soluţionate mai lejer. Altfel spus, relaţia dintre germani şi ruși a devenit cheia păcii în Europa.

   Henry Kissinger, diplomatul american de origine germană, menţionează în renumita sa carte, ”Diplomaţia” că: „Vreme de două sute de ani Germania fusese victima şi nicidecum instigatoarea războaielor din Europa”, argumentând că germanii au fost nevoiţi să se unească pentru a nu mai permite repetarea a celor bătălii decisive din cadrul războaielor dinastice sau napoleoniene desfăşurate pe teritoriile germane. Henry Kissinger adaugă că, Imperiul lui Bismark s-a simţit mereu ameninţat din trei direcţii, dat fiind faptul că Imperiul German se afla exact în centrul Europei fiind înconjurată de două puteri continentale [Franţa şi Rusia] şi de o putere maritimă [Marea Britanie].[3] Aceste trei puteri deseori își măsurau puterea nu la ei acasă ci pe ”teren neutru” cum s-ar zice în sport, adică pe pământurile germane.

   Imperiul Ţarist, la fel ca şi Imperiul German, deasemenea se simţea permanent ameninţat din toate direcţiile, motivul fiind întinderea teritorială vastă şi problema naţiunilor care trebuiau izolate de vecinii lor pentru a menţine autoritatea ţaristă asupra lor şi a evita conflicte între naţiuni. Conducătorii ruşi au menţinut şi menţin până-n prezent mitul unei ameninţări străine imense. Istoricul rus Vasilii Klicevski descrie războaiele ruseşti ca fiind proces necontrolat şi nechibzuit: „...aceste războaie, iniţial de apărare,au devenit, pe nesimţite şi fără intenţia politicienilor moscoviţi, războaie de agresiune – continuare directă a politicii de unificare a vechii dinastii [dinaintea celei a Romanovilor], o luptă pentru teritoriul rusesc ce nu aparţinuse niciodată statului moscovit”. Henry Kissinger numeşte această necesitate de securitate  rusească: „o expansiune de dragul expansiunii”[4]

   Istoria a demonstrat că, în cazul unui conflict germano-rusesc, germanii nu au ce câştiga de pe urma războiului iar rușii nu au ce pierde după confruntare, în sensul că rușii deţin superioriate prin imensul teritoriu şi numărul populaţiei, iar pacea Europei depindea de acea ţară care va juca rolul echilibristului puterilor, pentru moment acea țară a fost Imperiul German.

  Tratatul de neutralitate germano-rus                    (Tratatul de Reasigurare) – 18 iunie 1887

   Otto von Bismarck era de părere că într-o combinaţie de cinci jucători ar fi perfect dacă te afli de parte cu trei dintre ei. Dintre cei cinci actori: Imperiul Britanic, Imperiu Francez, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rus şi Imperiul German, alianţa de trei s-a constituit după împrejurările de moment. Franţa care îşi dorea revendicarea Alsaciei şi Lorenei, nu putea fi un aliat teoretic, Marea Britanie este cunoscută prin politica ei externă de „splendidă izolare” aşa că era exclusă din joc, mai ales că Bismarck nu prea agrea o împreietenire cu două imperii coloniale. Relaţiile germano – austriece purtau un caracter special din perspectivă etnică,lingvistică,conservatorie exact ca relațiile actuale dintre România și Republica Moldova.

Bismarck a declarat permanent că Imperi Rus trebuie să devină principalul prieten al Germaniei, în orice condiţii, sub orice formă, în numele păcii Europene. Germania ca iniţiator al proiectului trebuia să i-a în calcul polemica dintre Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus privind regiunea Balcanică, apetiturile teritoriale ale rușilor şi dorinţa de păstrare a integrităţii teritoriale a Imperiului Austro-Ungar. [5]

Pe lângă ţarul Alexandru al III -lea o alianţă cu Germania era susţinută și de către ministrul de externe Giers, succesorul lui Gorceakov, iar o apropiere de Franţa de influentul jurnalist şi scriitor Katkov. Învinge pentru moment de Giers şi la 18 iunie 1887 este semnat Tratatul secret “de Reasigurare”, prin care cele două puteri se angajau fiecare să păstreze neutralitatea în cazul în care una din ele s-ar fi găsitîn război cu o altă mare putere. Dacă această altă mare putere era Austro-Ungaria sau Franţa atunci neutralitatea era acordată doar în caz de agresiune. În plus, într-un protocol secret, Germania recunoştea „legitimitatea influenţei ruse” în Bulgaria şi promitea că nu va sprijini restaurarea lui Battenberg la Sofia şi făgăduia sprijinul său diplomatic în cazul unei „necesităţi” de ocupare a Bosforului de către Imperiul Rus. [6]

  Acest tratat de reasigurare, incompatibil cu alianţa germano-austriacă, avea, în concepţia lui Bismarck nu o valoare reală în sine, ci una indirectă: a evita un pact de alianţă între Imperiul Rus şi Franţa. În Memoriul lui Bismarck către împăratul Wilhelem I din 12/24 ianuarie 1878, „cancelarul de fier” sublinia necesitatea evitării unei eventuale rupturi între Imperiul Austr-Ungar şi Imperiul Rus, care ar putea orienta Viena către Londra şi că Imperiul German trebuie să intervină în soluţionarea crizei balcanice, fără să-şi manifeste interesul în această regiune. Interesul primordial fiind prietenia austro-rusă. [7]

  

Tratatul de neagresiune germano-sovietic (Pactul Ribbentropp – Molotov) – 23 august 1939

   „Tratatul de neagresiune  Germano-Sovietic„ sau „Pactul Ribbentrop-Molotov„ semnat la 23 august 1939 la Kremlin, de către miniştrii de externe a Germaniei şi U.R.S.S-ului este doar o denumire oficială a actului.

Urmărind consecinţele tragice a acestei înţelegeri, mulţi istorici îl numesc : „Tratatul Hitler-Stalin„ pentru că în realitate exact aceşti doi dictatori au împărţit sferele de influenţă în Europa de Est. Tratatul a fost “botezat” „Pactul Ribbentrop-Molotov„ pentru a ascunde de public efectele grave care presupune acest document cu protocoalele adiţionale şi adevăraţii iniţiatori care urmau să modifice harta Europei. Hitler şi Stalin parcă se ascundeau după numele lui Ribbentrop şi Molotov, în caz de eşec numele miniştrilor de externe aveau să fie “ponegrite”. Cu toate că Ribbentrop a venit la Hitler cu ideea trataului, înţelegerea le conveneau ambelor părţi.

De fapt Marea Britanie şi Franţa poartă răspundere de semnarea acestui document pentru că, aceste două ţări au dat garanţii Germaniei Naziste prin Pactul de la Locarno din 1924 că frontierile vestice vor rămâne intacte dar n-au specificat absolut nimic de graniţile estice, adică Hitler obţinea “mână liberă” asupra teritoriilor estice inclusiv celor în nemijlocita apropiere de Uniunea Sovietică. Occidentalii au închis ochii la alipirea Austriei la Germania, şi chiar au participat la împărţirea Cehoslovaciei. Prin acest tratat, Hitler obţine de la Stalin garanţii că nu va apăra Polonia când  Germnaia o va invada iar Stalin “pecetluieşte” limita până unde nemţii pot înainta la est, adică Germaniei îi rămânea pentru început doar să se orienteze spre Franţa.[8]

  Mai pe scurt, germanii şi ruşii au devenit oficial – Aliaţi, cu toate că nimeni nu şi-a putut imagina o prietenie nazist-comunistă, dar a fost doar o chestiune de interes. Astfel Hitler şi Stalin au grăbit cel de-al doilea război mondial, modificând harta Europei Estice mai întâi pe hârtie apoi în practică, Germania Nazistă şi Uniunea Sovietică aveau frontiere comune, războiul dintre aceste două ţări mai devreme s-au mai târziu avea să se declanșeze. Pe lângă Pactul de neagresiune germanii şi sovieticii aveau semnat Tratatul de la Rapalo din 16 aprilie 1922, care reunea două state revizioniste atât politic cât şi economic. Prietenia dintre Berlin şi Kremlin a fost atât de strânsă încât au renunţat reciproc la despăgubiri de război, se soluţiona de comun acord problemele cetăţenilor rezidenţi în ambele state, până în dimineaţa declanşării Planului Barbarossa, Germania aproviziona U.R.S.S. cu tehnologii militare şi industriale în schimbul resurselor minerale necesare pentru industria de război, în sensul că ambele state au finanţat războiul II mondial, una pe cealaltă. [9]

În ce măsură au influențat cele două acorduri?

   De fapt nu s-a întâmplat „nimic deosebit”, decât două războaie mondiale care au „măcinat” Europa şi au implicat tot globul pământesc. Pare destul de ironic să realizezi azi că două cele mai mari nenorociri ale istoriei contemporane au fost provocate de condeiul a câtorva oameni şi de două „petece” de hârtie „mâzgâlite” cu cerneală.

   Otto von Bismarck a constituit un sistem de alianţe destul de complicat menit să păstreze pacea în Europa, Tratatul de Reasigurare constituind ultimul detaliu, ultima piesă importantă care, prin natura acestuia avea forţa diplomatică să „lege mâinele” tuturor actorilor europeni în dorinţa de a declanşa un război. Astfel războiul era imposibil chiar şi pentru Imperiul German, care în Tratatul germano-rus din 1887 a constituit o necesitate a diplomaţiei lui Bismarck, substituind „Alianţa celor trei împăraţi” din 1887, neratificată de Alexandru al III-lea. [10]

Această necesitate care „a evitat formarea unei majorităţi de doi la unu luând parte vreuneia din părţi” pentru că Imperiul German şi Imperiul Rus îşi promiteau reciproc să rămână neutre într-un război cu a treia ţară, cu excepţia în care Imperiul German atacă Franţa sau Imperiul Rus atacă Imperiul Austro-Ungar. Codicilul secret al tratatului stipula că Germania nu va înainta nici o pretenţie în cazul în care Rusia îşi va întări poziţiile în Constantinopol şi va ajuta la creşterea influenţei ruseşti în Bulgaria. Acest codicil secret a echilibrat forţele: Germania avea semnat un tratat de alianţă cu Austro-Ungaria în 1879, cărei îi garanta integritate teritorială dar nu-i permitea să-şi extindă frontierile pe seama intereselor Imperiului Rus, adică în Balcani şi odată ce Rusia înainta spre strâmtori, interesele ruseşti se ciocneau cu cele britanice în Mediterană, plus că Franţa era în polemică cu Marea Britanie privitor la Egipt, iar Marea Britanie avea semnat cu Tripla Alianţă în 1887, Acordurile mediteraniene care implicau şi Italia - un echilibru de forţe destul de ingenios. [11]

Anul 1890 reprezintă începutul crizei diplomatice care s-a soldat cu Primul Război Mondial (1914-1918).Cancelarul ”de fier”, Bismarck a fost concediat de kaiserul Wilhelem al II – lea, familia ţaristă este asasinată, la cârma Berlinului şi Sankt Petersburg-ului vine o tânără generaţie dornică de schimbări radicale şi nechibzuite. Wilhelem al II –lea era prea neexperimentat ca să înţeleagă complicatele sisteme de alianţe a lui Bismarck.

Kaiserul Wilhelem al II –lea, în comparaţie cu tatăl său dorea o politică externă mai transparentă, promovând Weltpolitik-ul (Politica globală a Germaniei), dorindu-şi o aliniere cu Marea Britanie. În 1890, kaiserul refuză să ratifice  Tratatul de Reasigurare cu Rusia, considerând-ul un obstacol în prietenia germano-austriacă, şi o îngrădire a intereselor germane.[12]

Consecinţele au reprezentat schimbarea orientărilor politice Europene, Imperiul Rus a căutat o alianţă cu duşmanul numărul unu al Germaniei, Franţa. Germania a rămas fără aliaţi, Tripla Alianţă fiind insuficientă. Politica Kaiserului de a abandona negocierile diplomatice în soluţionarea conflictelor, şi axarea pe forţa brută militară au intensificat frica unei ameninţări externe, a început cursa înarmărilor, blocade economice, Europa s-a scindat în două blocuri militare: Tripla Alianţă şi Antanta, „criza balcanică” fără mediatorul Bismarck a luat proporţii şi s-a întâmplat ceia ce s-a întâmplat – Primul Război Mondial.

Pactul Ribbentrop – Molotov din 23 august 1939 , nu a impresionat pe cât a înfricoşat comunitataea internaţională, îndeosebi după părăsirea Conferinţei pentru Dezarmare şi ieşirea din Liga Naţiunilor a Germnaiei în 1933, înfăptuirea Anschluss-ului în 1936, implicarea Germanie şi U.R.S.S. – ului în războiul civil din Spania (1936- 1939), Criza Cehoslovacă 1938 şi mai ales, două ţări reviozioniste au abandonat politica securităţii colective. Marea Britanie a realizat foarte târziu că „splendida izolare” şi diminuarea Franţei ca putere continentală o priveşte nestingherit, cât ca insulă atât ca şi Imperiu. Alianţa anglo-poloneză a fost o mişcare revoluţionară dar întârziată, chiar dacă Polonia avea un Tratat de asistenţă mutuală cu Franţa, nimic nu mai putea destrăma „prietenia” sovietico- nazistă, nici măcar un stat tampon, zarurile erau deja aruncate.[13] Astfel, calculând după formula lui Otto von Bismark, atunci, la momentul semnării Pactului Ribbentropp – Molotov, în Europa cu cinci puteri: (Imperiul Britanic, Imperiul Francez, Germania Nazistă, Uniunea Soietică și Italia Fascistă), Germania Nazistă a combinat o majoritate de trei la doi[14] (Germania Nazistă + Italia Fascistă + Uniunea Sovietică) în raport cu (Imperiul Britanic + Imperiul Francez), astfel echilibrul de putere a fost debalansat. A avut oare dreptate Otto von Bismark?

Aceste două tratate germano-rusești care trebuia să asigure pacea în Europa, au produs contrariul, au aprins fitilul celor două Războaie Mondiale. Tratatele în sine aveau scopuri nobile,[15] defapt totul în ziua de azi conține scopuri nobile, doar că e foarte greu să te ții de principii și să respecți ceea ce ți-ai propus din moment ce apar în calcul noi variabile, noi oportunități și interese de la care nu poți să deroghezi pentru că echilibrul de putere este un joc de sumă zero, ceea ce câștigi tu pierde cealaltă parte.  

---

[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura ALL, Bucureşti, 2010, p. 144.

[2] Richard Little, Echilibrul Puterii în Relaţiile Internaţionale. Metafore, Mituri şi Modele, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2008, p.4

[3] Henry Kissinger, op.cit., p.143-144

[4] Ibidem, p.120.

[5] Dan A. Lăzărescu, Constantin Şerban, Alexandru Vianu, Vasile Netea, Nicolae Corivan, Dumitru Almaş, Florin Herea, Otto Bismarck 1815-1898, din Diplomaţi Iluştri, vol.II, Editura Politică, Bucureşti,1970, pp. 347 – 348

[6] Ibidem, p. 348

[7] Teodor Pavel, Între Berlin şi Sankt Petesburg, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj, 2000, p.180.

[8] Idem.

[9] Ibidem, p. 20 -21

[10] Peter Calvocoresii, Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p.16

[11] Henry Kissinger, op. cit., p.140.

[12] Ibidem, p. 152 – 154.

[13] A.J.P. Taylor, Originele celui de-al doilea război mondial,Editura Plirom, Iaşi, 1999,  p.77-123.

[14] Fără a lua în calcul Statele Unite ale Americii și Imperiul Japonez.

[15] Cu excepția codicilului secret al Tratatului de Reasigurare și protocolului secret al Tratatului de Neagresiune germano-sovietic.