Cum s-a destrămat Republica Moldova?

 În 1989, populația din R.S.S.M. avea următoarea compoziție etnică: moldoveni 65%, ucraineni 14%, ruși 13% și restul găgăuzi, bulgari, evrei, țigani, care și în prezent împărtășesc viziunile pro-slave. Cu toate acestea, atât populația ucraineană cât și cea rusă au fost puternic concentrate în estul Republicii Moldova, în Transnistria, unde formau respectiv 28% și 26% din populație, și unde moldovenii nu constituiau decât 40% din populația locală, pentru că grupul slavilor depășeau numeric  populația băștinașă, care astfel devenea din punct de vedere tehnic - minoritate[1]. 

   În prezent Transnistria sau Pridnestrovie cum obișnuiesc s-o numească slavii, este teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului și cuprinde 4163 km²  inclusiv și orașul de pe malul drept al Nistrului Tighina (Bender)[2]. Se consideră că secesionisimul nistrean a fost motivat de considerente economice mai mult decât de cele etnice, pentru că regiunea estică a R.S.S.M. aproviziona până la conflictul armat, 40% din P.I.B. – ul R.S.S.M., și producea 90% din energia electrică, cu toate că pe malul stâng a fost concentrată 17% din populația țării[3]. Într-un interviu acordat agenției de presă ”Romanian Global News”, primul Prim-Ministru a Republicii Moldova, bucovineanul, Mircea Druc susține cauza economică și adaugă că pe teritoriul Transnistriei a fost armament în valoare de 4 miliarde de dolari care nu trebuia să ajungă în mâinile moldovenilor sau ucrainenilor[4].

   Criza Transnistreană nu este rodul unei întâmplări neprevăzute sau a unui colaps necontrolat, ci mai degrabă un plan de secesiune bine gândit[5], rezultat din confruntarea a două tendințe: evitarea unirii R.S.S.M. – ului cu România și păstrarea controlului asupra complexului militar – industrial transnistrean. Această evoluție s-a manifestat în trei etape distincte[6]:

1. Prima etapă, secesiunea politico-economică (1989-1992) – acțiunile separatiste din Transnistria au derulat concomitent cu afirmarea primelor tendințe spre identitate și independență a R.S.S.M.;

2. A doua etapă, secesiunea teritorială (02 martie-21 iulie 1992) – conflictul armat, moldo-rus de pe Nistru, provocat de către separatiștii transnistreni, cu implicarea Armatei a 14-a sovietice;

3. A treia etapă, întreruperea oricăror negocieri rezultat din refuzul Chișinăului de a semna Memorandumul Kozak (2003), varianta rusă de regementare a crizei transnistrene.

Secesiunea politico-economică

     R.S.S.M. a trecut prin aceleași procese dezintegratoare ca și Uniunea Sovietică, schimbări manifestate atât la nivel de conducere cât și în dimensiune teritorială. Adevărații vinovați care au prejudiciat integritatea teritorială a Republicii Moldova de azi, nu pot fi declarați ca fiind unilaterali. S-au conturat trei direcții de acțiune separatistă și interes: Moscova, Tiraspol și Comrat și o direcție de inacțiune și dezinteres evident din partea Chișinăului.

   În prima lună a anului 1989 directorii celor mai importante întreprinderi din regiunea estică a R.S.S.M., au înființat în cadrul întreprinderilor, drujine[7] muncitorești sub forma unor organizații civice, care „apărau” dreptul minorităților ruși, dar care de fapt, reprezentau instrumentul conducerii separatiste, cu toate că aveau o bază legală în conformitate cu Decretul Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 5 august 1989 „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a formațiunilor obștești ale cetățenilor din R.S.S.M.”[8]. Legislativul garanta dreptul cetățenilor la libera asociere în diverse formațiuni social-politice și partide. Printre astfel de organizații s-au evidențiat: Sovietele Colective de Muncă (S.T.K.), Detașamentul Muncitoresc de Sprijin a Miliției (R.O.S.M.) care rezolvau toate problemele: de la cele de aprovizionare la cele militare. Ideea și inițiativa i-a aparținut directorului general al uzinei ”Electromaș” din Tiraspol, Igor Smirnov  - liderul separatist transnistrean[9].

  Republica Moldovenească Sovietică Socialistă și-a proclamat suveranitatea față de Uniunea Sovietică la 27 august 1989, pe fonul așa numitei „parade a suveranităților” dar a rămas în componența acesteia în calitate de republică suverană. Constituția R.S.S.M. recunoștea până în 1989, două limbi oficiale: limba rusă și limba „moldovenească” scrisă în grafie chirilică. Luna august a anului 1989 s-a anunțat a fi „fierbinte”[10] odată cu adoptarea de către Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. a proiectelor de lege cu privire la statutul limbii de stat, privind funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.M. și revenirea limbii “moldovenești” la grafia latină (14 august 1989)[11].

 Sovietul Unit al Colectivelor de Muncă (O.S.T.K.)  din Tiraspol au anunțat în acceași zi, grevă politică de avertisment, inițiativă susținută și pusă în practiă la 21 august 1989 de către directorii de întreprinderi din orașele de importanță națională: Tiraspol, Râbnița și Bender (malul stâng), Comrat și Ceadîr-Lunga (Găgăuzia), Chișinău și Bălți (malul drept) care cereau retragerea proiectelor de lege privind statutul limbii vorbite. Majoritatea protestatarilor fiind vorbitori de limbă rusă cereau ca limba lor să fie declarată ca limbă de comunicare interetnică la nivel național iar la nivel local chestiunea să fie lăsată la latitudinea autorităților locale[12].

   Ca reacție la greva generală, la data de 27 august, la Chișinău a avut loc Marea Adunare Națională, care, pe fonul evenimentelor, puneau presiune pentru urgentarea stabiliri statutului limbii. La doar trei zile de tensiuni, mai exact la 31 august 1989 limba „moldovenească”[13] a fost declarată limbă de stat, a fost anulat alfabetul chirilic[14] și introdusă ortografia română pentru limba “moldovenească” prin alfabetul latin, celelalte limbi au primit dreptul de circulație interetnică. Ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare legală în Republica Moldova cu denumirea de „Limba Noastră cea Română” sau „Ziua Limbii Române” celebrată anual prin diverse festivități. De remarcat că după 23 de ani, la 14 martie 2013, Parlamentul României a instituit ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române[15].

  În conformitate cu Legea cu privire la alegerea deputaților poporului ai R.S.S. Moldovenești, adoptată la 23 noiembrie 1989, alegerile pentru Sovietul Suprem al R.S.S.M. (Parlament) s-au desfășurat în două scrutine: la 25 februarie 1990 (au fost aleși 140 deputați), iar la 10 martie 1990 (au fost aleși 231 deputați plus nouă). Astfel s-a conturat o imagine etnică a reprezentanților poporului: 259 moldoveni, 57 ruși, 38 ucraineni, 13 găgăuzi și 8 bulgari[16]. În primul legislativ nu existau facțiuni politice ci cluburi de deputați care reprezentau interesele etniilor. Cu o lună de zile înaite de alegeri, s-au înregistrat următoarele formațiuni: Frontul Popular din Moldova, Mișcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate - Edinstvo”, Mișcarea Populară „Gagauz-Halkî”, Asociația Social-Culturală Bulgară „Vozrojdenie” [17].

   Punctul nevralgic al rușilor a fost atins la 27 aprilie 1990 când, pe lângă faptul că a fost reales un moldovean în fruntea Sovietului Suprem al R.S.S.M., Mircea Snegur, care ulterior va deveni și primul președinte al Republicii Moldova,  în acceași zi, Sovietul Suprem a votat pentru drapelul tricolor (albastru, galben, roșu)[18], după modelul tricolorului românesc, simbol al unirii Principatelor Române[19]. În zilele ce au urmat, scriitorul și liderul ”Frontului Popular”[20], Ion Hadârcă, a fost ales la 11 mai 1990, prim-vicepreședinte al Sovietului Suprem, iar bucovineanul Mircea Druc, deputat și activist al ”Frontului Popular” – devenea la 25 mai 1990 prim-ministru[21]. În procesul de dobândire a suveranității față de Uniunea Sovietică, noul Soviet Suprem al R.S.S.M. a modificat în iunie 1990 denumirea statului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova. 

  

   În drum spre afirmarea independenței totale față de U.R.S.S., la 23 mai 1991, R.S.S. Moldova  își schimbă denumirea, în Republica Moldova prin adoptarea a două atribute esențiale ale țării: Declarația de Independență și Imnul de Stat, ”Deșteaptă-te române”[22], pentru ca la 27 august 1991 să fie semnată Declarația de independență[23] a Republicii Moldova care include și regiunea din stânga Nistrului.

   Reacția separatiștilor transnistreni nu a fost de loc una întârziată, pentru că la 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană” (”R.M.N.”), și pentru că reprezintă o formațiune ilegală, nici un stat din comunitatea internațională nu a recunoscut acest pseudo “stat” până în prezent (2013). La 25 august 1991, așa numitul „Consiliu Suprem” al ”R.M.N.” a adoptat propria declarație de independență, urmată de „alegeri prezidențiale”, soldate cu alegerea în funcție de “președinte” al ”R.M.N.” a pretinsului lider separatist, Igor Smirnov. În primăvara anului 1991, mai exact la 1 aprilie a demarat, oficial, procesul de segregare economico-financiară a R.S.S.M., autoproclamatele republici de la Tiraspol și Comrat au încetat să mai cotizeze la bugetul de stat. Destrămarea sistemului bancar unic al R.S.S.M. nu a avut loc fără implicarea Federației Ruse, prin intermediul Băncii Centrale a Federației Ruse (fosta Bancă de Stat a U.R.S.S.) care deținea monopolul asupra masei monetare pe întreg teritoriul C.S.I. În prima lună a anului 1992, au fost blocate conturile valutare ale întreprinderilor și cetățenilor din Republica Moldova iar 10 zile după declanșarea conflictului armat de pe Nistru, la 12 martie 1992 a fost înființată o filială bancară rusească la Tiraspol în susținerea regiunii estice[24].

Secesiunea teritorială

   Diplomatul și politologul moldovean, Oleg Serebrian, atrage atenția asupra faptului că conflictul transnistrean nu este de natură etnică ci mai degrabă de natură morfopolitică, devenind o “carte de joc” pentru Moscova și Kiev și nicidecum pentru Tiaraspol, pentru că: “Nistrul în cazul Republicii Moldova, ca și Niprul în cazul Ucrainei, nu sunt “direct culpabili” de problemele celor două țări”, în sensul că R.S.S.M. cu toate că era o republică integră, ambele maluri ale Nistrului nu ”comunicau” îndeajuns[25].

   Conflictul armat dintre forțele de ordine moldovenești și forțele paramilitatre separatiste a început cu mult înainte față de Războiul moldo-rus din 1992, primele ciocniri a avut loc pe podul de la Dubăsari, la 2 noiembrie 1990, ca rezultat a expulzării din instituțiile publice a reprezentanților puterii de către un grup de civili și stabilirea unor puncte de control-trecere pe drumuri până la blocarea accesului pe podul de la Dubăsari. Altercațiile dintre subunitățile M.A.I. din R.S.S.M. și populația civilă instigată la nesupunere de către un grup de tineri din O.S.T.K. și R.O.S.M., s-au soldat cu trei persoane ucise și altele grav rănite, inclusiv polițiști și civili[26]. 

Cu toate că la 18 decembrie 1991, în schimbul aderării Republicii Moldova la C.S.I., Kremlinul a recunoscut independența Republicii Moldova, Federația Rusă se vedea nevoită să se implice în procesul de “ameliorare” a situației pe Nistru pentru a controla și derula direct evenimentele. În urma numeroaselor provocări din parte separatiștilor, și operațiunilor militare desfășurate  pe teritoriul satelor aflate pe malul stâng al Nistrului în împrejurimile orașelor: Dubăsari și Bender (Tighina), la 1 martie 1992, la Bender au fost dislocate detașamente de polițiști moldoveni pentru asigurarea ordinii publice și prevenirea unor escaladări militare de proporții. Separatiștii transnistreni au interpretat această acțiune drept un răspuns armat al autorităților moldovenești și o încercare de redobândire a controlului Chișinăului asupra raioanelor estice a Republicii Moldova.

    La 2 martie 1992, în ziua admiterii Republicii Moldova la O.N.U., forțele paramiliatare transnistrene împreună cu mercenari ucraineni/cazaci și cu sprijinul Armatei a 14 – a, au deschis primele focuri de armă asupra secțiilor de poliție din orașul Tighina. La acel moment Republica Moldova nu dispunea de  forțe armate, astfel devenind unicul stat pe teritoriul căruia s-a desfășurat un conflict armat, luptând doar cu efectivele M.A.I. și voluntari. La 21 iulie 1992, la Moscova a fost semnată Convenția moldo-rusă de încetare a focului prin care guvernul rus a forțat acordul guvernului moldovean pentru „amplasarea în zona de conflict a unor subunități militare cu misiune de menținere a păcii”, o Comisie Unificată de Control (C.U.C.), fromată din reprezentanți ai Chișinăului, Tiraspolului, Federației Ruse și O.S.C.E. pentru menținerea controlului în Zona de Securitate, o zonă „tampon” instaurată în localitățile unde au avut loc confruntări violente[27].

---

[1] Pierre Jolicoeur, Aurélie Campana, op.cit., p. 504-505.

[2] Conform Acordului de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, orașul Dubăsari de pe malul stâng al Nistrului a rămas sub administrarea Chișinăului, iar orașul Tighina (Bender) a intrat sub jurisdicția Tiraspolului, pentru a păstra cuplate cele două maluri ale Nistrului.

[3] Ibidem, p. 505.

[4] Toma Roman Jr., Mircea Druc: ”Ucraina vrea să se extindă în Republica Moldova și Transnistria”, în ”Romanian Global News”, din 08 martie 2012, București, p. 2.  valabil și pe: http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/analize-interviuri/4953-mircea-drucucraina-vrea-s-se-extind-in-r-moldova-i-transnistria.html (accesat la 12.04.2013).

[5] Ion Costaș, op.cit.,  p. 222.

[6]Adrian Cioroianu,op.cit.,  p. 315-316

[7] Din rusă Дружи́на (Družína- luptători, pază de corp pe lângă cnejii sau boierii slavi) derivă de la cuvântul slav Друг (Drug- prieten, companion, tovarăș).

[8] Anton Moraru, Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Chișinău, Editura Aiva, 1995, p.531-532.

[9] Ion Costaș, op. cit.,  p. 29-30.

[10] Cristian Urse, Transnistria: Prospects for a Solution, George C. Marshall European Center for Security Studies Ocassional Paper Series, Nr. 7, Ianuarie 2007, p. 4.

[11] Mihai Iacobescu, Mihai Iacobescu, Descătușarea (1985-1991). Perestroika, Revoluția din 1989 și Românii din Imperiul Sovietic, Iași, Editura Junimea, 2009, p. 191-193.

[12] Ibidem, p. 192.

[13] Articolul 13 privind limba de stat și funcționarea celorlalte limbi din Constituția Republicii Moldova http://www.cccec.md/Sites/cccec_md/Uploads/CONSTITUTIA%20REPUBLICII%20MOLDOVA.9BFC5B61EDDC4237829FCE3F1642D103.pdf  (accesat la 15.04.2013).

[14]  Alfabet Chirilic - vechi alfabet slav, inventat de Chiril în sec. IX și întrebuințat și în Principatele Române (oficial) până în 1860, care a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. 

[15] Legea 53/2013 privind instituirea Zilei Limbii Române, publicată în Monitorul Oficial Român (19 aprilie 2013).  http://www.monitoruloficial.ro/emonitornew/emonviewmof.php?fid=MS42OTM2MDk2NzQzNjAxRSszMA== (accesat la 15.04.2013).

[16] Ion Costaș, op.cit., p. 54.

[17] Nicolae Enciu, Ion Șișcanu, Evoluția Republicii Moldova după 1991, în vol.  Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iași, Editura TipoMoldova, 2010, p. 509.

[18] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 202.

[19] Ghenadie Petrescu, D. A. Sturza, Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol.IV, București, 1899, p. 351.

[20] Frontul Popular Moldovenesc – cea mai influentă și mai largă organizație politică din Republica Moldova, constituită la 20 mai 1989 prin fuziunea mai multor asociații care promovau mișcări de renaștere națională.

[21] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 202.

[22] Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei 1812-2002, Chișinău, Editura Cartier Istoric, 2002, p. 250.

[23] De remarcat că actul original al Declarației de independență a Republicii Moldova a ars în timpul protestelor din 7 aprilie 2009, când protestatarii au vandalizat și au incendiat sediul Parlamentului Republicii Moldova. Ulterior la 26 aprilie 2010, Declarația de independență a fost restabiită în ședință solemnă prin aplicarea semnăturilor repetate a deputaților din Parlamentul de legislatura a XII-a. Actul a fost depus la Trezoreria Băncii Naționale a Moldovei. http://www.mai.gov.md/content/6820 (accesat la 17.04.2013).

[24] Nicolae Enciu, Ion Șișcanu,  art. cit., p. 516.

[24] Gheorghe E. Cojocaru, Republica Moldova în contextul relaților internaționale, în vol. Istoria Basarabiei  de la începuturi până în 2003, Iași, Editura TipoMoldova, 2010, p. 537-538

[25] Oleg Serebrian, op.cit., p. 122.

[26] Ion Costaș, op. cit., p. 221.

[27] *** Raport de analiză politică. Transnistria – Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, București, Institutul ”Ovidiu Șincai”, 2005, p. 3.