Scurt istoric. Originile fenomenului transnistrean

Scurt istoric. Originile fenomenului transnistrean

  „Transnistria” ca noțiune geografico-istorică semnifică regiunea sau teritoriul  „dincolo de Nistru”[1], limitele est-vest a Transnistriei cuprinde spațiul dintre cursul inferior al râului Nistru și Bugul Meridional, în ceia ce privește granița nord-sud, atunci aceasta coboară de la Movilău la Smerinea și coboară pe apa Bugului până la litoralul Mării Negre.[2] Din punct de vedere geografic, spațiul bugo-nistrean este caracterizat ca fiind zona dintre stepă și pădurile cu frunză lată. [3]

   Termenul de „Transnistria” a fost folosit încă din evul mediu, dar cu alte sensuri decât cele politico-geografice, pentru ca mai târziu, după primul război mondial când Basarabia a revenit la “țara-mamă”, termenul să fie tot mai des întrebuințat în „gândirea și conștiința națională românească”.[4] Începând cu secolul al XVII-lea, toți mai mulți moldoveni emigrează peste Nistru, astfel încât până în anul 1795, când Rusia Țaristă trece în posesia sa acest teritoriu, stepa transnistreană fiind deja populată de o majoritate sedentară.[5] Mai mult decât atât, Eugen Lozovan susține că românii dintre Nistru și Bug au făcut parte din Principatul Moldovei pe timpul lui Duca Vodă, existența cărora a fost grav amenințată de expansiunea rușilor, care în baza prevederilor păcii de la Iași (1792), Imperiul Țarist fixa granița sa vestică de-a lungul râului Nistru și astfel ocupa ”acest pământ românesc”.[6] Populația românească, concentrată în nordul și vestul Transnistrei, a fost teritoriul pe care în 1924, a fost constituită o autonomie moldovenească, prima formațiune statală românească, creată de sovietici, prin care, involuntar, aceștia din urmă au recunoscut caracterul românesc al regiunii.[7] Problema comunităților românești dincolo de Nistru nu a fost abordată și nici nu a fost posibil de abordat de către “românii liberi” atât timp cât exista nesoluționată chestiunea basarabeană. După primul război mondial, la 27 martie 1918, Basarabia revine în hotarele vechi, românești, astfel râul Nistru a devenit hotarul de est a României Mari și hotarul de sud-vest a ulterioarei Uniuni Sovietice, iar chestiunea basarabeană a devenit deja o prblemă nerezolvată a rușilor.[8]

   După eșuarea tratativelor din cadrul Conferinței româno - sovietice de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924) privind restabilirea „relațiilor normale și amicale” între părți, sau mai bine spus rezolvarea chestiunei Basarabiei în folosul U.R.S.S. – ului,[9] Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a adoptat hotărârea cu privire la crearea, pe malul stâng al Nistrului, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (R.A.S.S.M.). Datorită faptului că pe ambele maluri ale Nistrului s-au păstrat legături de rudenie, prietenie dar pur și simplu relații inter-umane, malul stâng al Nistrului (Transnistria) a fost transformat într-o expoziție a socialismului sovietic, o platformă de propagandă pentru „capitaliștii” români.[10] O republică sovietică creată la comandă, care păstra un fals iz moldovenesc, devenind un magnet sau un focar politico-ideologic menit să perpetueze problema Basarabiei, un “poligon” de experimentare a internaționalei comuniste.[11]

   La 12 octombrie 1924, guvernul de la Moscova a votat pentru constituirea R.A.S.S.M-ului în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina (R.S.S.U.), cu capitala la Balta, subordonată direct de către guvernul R.S.S.U. Din 1929, capitala R.A.S.S.M. – ului a fost transferată la Tiraspol. Istoricul israelian Jean Ancel, susține că așa numita „Tansnistrie” nu a existat înainte de ocuparea româno-germană, din al Doilea Război Mondial, și apoi, se contrazice pe sine însuși adăugând că tot în această regiune, sovieticii au creat, în perioada interbelică, R.A.S.S.M.-ul, o republică artificială cu o populație artificială.[12] Sunt total de-acord că nu a existat denumirea de ”Transnistria”, propriu zisă, ci denumirea de R.A.S.S.M., pentru că regiunea era sub stăpânirea sovieticilor, iar sintagma “Transnistria” era uzitată mai mult de către români. Ca rezultat al Protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop – Molotov de la 23 august 1939, în urma ultimatum-ului impus României, la 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică invadează cu trupe Basarabia și Bucovina de Nord, Consiliul de Coroană a Românei fiind silit să se conformeze și să cedeze teritoriile estice. În acceași vară, la 2 august 1940, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a adoptat legea cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (R.S.S.M.), pe teritoriul între Prut și Nistru care urma să se unească cu R.A.S.S.M, astfel s-a întâmplat ceea ce se dorește astăzi, (2013), “transnistrizarea” Basarabiei (Republica Moldova). Noua înființată, R.S.S.M. includea doar 6 raionae din cele 14 ale R.A.S.S.M.-ului interbelic, restul de 8 raioane, împreună cu trei județe ale Basarabiei, Akerman, Izmail și Hotin, nordul Bucovinei, ținutul Herța și o parte din Maramureșul istoric românesc treceau la R.S.S. Ucraineană.[13]

   La 27 iulie 1941, printr-o scrisoare oficială, Adolf Hitler, a cerut Mareșalului Ion Antonescu, înaintarea trupelor române dincolo de Nistru, până la râul Bug, și administrarea acestui teritoriu.[14] Conduătorul Statului Român, Ion Antonescu s-a conformat solicitării führeru-lui, nu pentru susținerea strategiilor militare naziste ci pentru interesele de viitor a României, cum se exprima la 9 august 1941, ministrul al Afacerilor Externe al României, Mihai Antonescu în fața ministrului Germaniei la București, Manfred von Killinger spre argumentarea poziției guvernului român vis-à-vis de încurajarea înaintării peste Nistru a trupelor române: “întâi, pentru a consolida frontiera românească, distrugând fortificațiile sovietice făcute la granița noastră nistreană; al doilea, pentru a proteja populația noastră românească aflată peste Nistru; al treilea, pentru a avea gaj, pe care să-l dețină România, atât pentru rațiuni politice, pentru ca prin această prezență să garanteze mai bine soluțiile păcii la granițele de mâine ale Țării Românești, cât și din punct de vedere economic, acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruși, începând cu tezaurul evacuat în 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri”.[15]

   Din vara anului 1941 când armata română împreună cu cea germană au luat sub stăpânire teritoriile transnistrene, regiunea dintre râul Nistru și Bug a fost administrată de către autoritățile române sub auspiciu și controlul riguros al forțelor naziste. Mareșalul Ion Antonescu, vedea necesitatea administrării teritoriilor dincolo de Nistru, din perspectiva a două mari amenințări la adresa viitorului statut al Românie. Prima temere a lui Antonescu era legată de planul lui Alfred Rosenberg, directorul Oficiului de Politică Externă a Partidului Muncitoresc Național-Socialist German, prin care se preconiza că, la sfârșitul războiului să se creeze Ucraina Mare care urma să includă provincii românești: Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herța printre care, bineînțeles și Transnistria.[16] 

A doua mare îngrijorare a Mareșalului Antonescu a fost întipărită în memoriile din 15 mai 1946, adresate Tribunalului Poporului, în care susținea că există două căi care leagă Germania de „fiefurile asiatice” și ambele căi sunt trasate pe „dâră de populații germanice”, prima cale, prin Boemia (Cehia) și Banat până la Salonic și Constantinopol iar, a doua, prin Silezia și Lemberg (Lviv) până la Odessa și Crimeea. Astfel România ajungând a fi încercuită și „ar fi intrat într-un clește germanic care ar fi subjugt-o economicește și politicește”, pentru a împedica o asemenea derulare a evenimentelor, „m-am decis să ocup Transnistria și în special Odessa” – nota Mareșalul Antonescu.[17]

   În primăvara anului 1944, Armata Roșie recucerește așa numita R.S.S.M., creată la 1940, schimbând în întregime tot aparatul administrativ românesc cu unul pro-moscovit. Prin Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944, România intră în sfera de influență sovietică iar problema Basarabiei, implicit problema românilor dincolo de Nistru devin intangibile.[18] Uniunea Sovietică era conștientă de faptul că Basarabia nu este un teritoriu „populat în principal cu ucraineni”[19] cum era stipulat în nota ultimativă sovietică din 26 iunie 1940, și că mai degrabă sau mai târziu se va ridica problema apartenenței teritoriilor riverane Nistrului până la Marea Neagră. Pentru a îngreuna posibilitatea fizică de segregare față de Uniunea Sovietică, pe malul stâng al Nistrului au fost concentrate cele mai importante întreprinderi industriale din R.S.S.M.: uzine metalurgice, fabrici constructoare de mașini și de textile, obiective ale complexului energetic, o mare parte din complexul industrial-militar al URSS[20]. Basarabia agrară a devenit dependentă de Transnistria industrială, malul stâng al Nistrului fiind puternic industrializat față de malul drept, care reprezenta mai mult sau mai puțin, doar, „livada” sau „grădina” Uniunii Sovietice.

   Autoritățile sovietice nu aveau nici măcar, încredere în loialitatea băștinașilor basarabeni față de Moscova, din această cauză toată elita politică a fost sovietizată și înaintată din rândurile locuitorilor din stânga Nistrului pentru a domina scena politică a R.S.S.M..[21] O zicală sarcastică a acelor timpuri suna cu rimă în felul următor: „Pentru a deveni ministru trebuie să fii dincolo de Nistru”. [22] Nici un basarabean nu a fost desemnat prim-secretar al Partidului Comunist al R.S.S.M. până la reformele gorbacioviste. [23]

---

[1] Jean Ancel, Doina Uricariu, Transnistria, vol. I, București, Editura Atlas, 1998, p. 9.

[2] Eugen Lozovan, Românii orientali: de la Nistru la Vladivostok, în vol. Sub povara graniței imperiale, București, Editura Recif, 1993, p. 59

[3] Ioan Silviu Nistor, Istoria Românilor din Transnistria, Galați, Editura Eminescu, 1995, p. 10.

[4] Idem.

[5] Oleg Serebrian, Va exploda Estul ? Geopolitica spațiului pontic, Cluj-Napoca, Editura DACIA, 1998, p.121.

[6] Eugen Lozovan, op.cit., p. 59.

[7] Idem.

[8] Romanița Constantinescu, Identitatea de frontieră în Europa lărgită, Iași, Editura Polirom, 2008, p. 89.

[9] M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, București,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 1037-1038.

[10] Romanița Constantinescu, op.cit. p. 90.

[11] Nicolae Enciu, Considerații privind particularitățile regimului totalitar comunist din Moldova Sovietică (1924-1991), în „Akademos”, nr. 4 (19)/ decembrie 2010, p. 40.

[12] Jean Ancel, Doina Uricariu, op.cit., p. 9-10.

[13] Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între trecut și viitor, vol. I, Cernăuți, Editura Treira, 2005, p. 30-33.

[14] Constantin Corneanu, “Miza unei decizii controversate : Trecerea Nistrului ”, în Revista Istorie și Civilizație, nr.12/2010.

[15] Gheorghe Buzatu, Mareșalul Antonescu în fața istoriei, vol. I, Iași, 1990, p. 273.

[16] Harta se află la Biblioteca Congresului Statelor Unite de la Washington.

[17] Ioan Dan, „Procesul” Mareșalului Antonescu, București, Editura Tempus, 1993, p. 257.

[18] Ruxandra ALEXIANU, “Dimensiunea economică a conflictelor înghețate: Transnistria”, în Constelații ieșene, anul V, nr. 4 (20), decembrie 2010, p. 13.

[19] Nota ultimativă sovietică, prin care se cere cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei,Arhivele Ministerului Afacerilor Externe, fond 71/1920-1944. U.R.S.S., vol. 130, f. 245-246. http://anr.infoideea.ro/basarabia1940/page6.html?lang=ro (accesat la 10.04.2013)

[20] Daria Isachenko, Kaus Schichte, The crooked ways of state-building: How Uganda and Transnistria muddle through the international system, Berlin, Editura Working Papers Micropolitics, 2007, p. 19.

[21] Ion Costaș, Transnistria 1989-1992. Cronica unui război „nedeclarat”, București, Editura RAO, 2012,  p. 11.

[22] Idem, The making of informal states. Statebuilding in Northern Cyprus and Transdnestria, Hampshire, Editura Plgrave Macmillian, 2012, p. 50.

[23] Marian Enache, Dorin Cimpoeșu, Misiune diplomatică în Republica Moldova 1993-1997, Iași, Editura Polirom, 2000, p. 95-96.