Republica Moldova intenționează să ajute trupele franceze în Republica Centrafricană.

Joi, 13 martie 2014, la Bruxelles a avut loc a treia conferință din cadrul EUFOR/ RCA (Forțele Unite ale Uniunii Europene din Republica Centrafricană). Această conferință a fost convocată în contextul crizei din Republica Centrafricană care s-a soldat pe parcursul anului trecut cu pierderi de vieți omenești ca urmare a confruntărilor armate dintre milițiile musulmane și creștine.

La întâlnirea de joi, se aștepta o confirmare din partea mai multor state membre ale UE, dacă sunt pregătite să contribuie cu forțe militare în cadrul operațiunii de menținere a păcii în Republica Centrafricană.

Paradoxul acestei conferințe a constat în faptul că din cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, doar două state non-membre, Republica Moldova și Georgia, au confirmat acordul lor de a participa la misiunea de stabilizare a situației din Republica Centrafricană alături de Franța menționează lepoint.fr.

Indecizia diplomației moldovenești este atât de evidentă încât dacă Georgia este gata să trimită 150 de persoane, atunci Republica Moldova este în stare să participe cu un număr nedeterminat de persoane (n.a. pour un nombre indéterminé ), ceea ce remarcă ținuta neserioasă a părții moldovenești (n.p.), pe lângă faptul că merg în teritoriu doar cu oameni (fără logistica necesară).

După constatarea numeroaselor acte de destabilizare a situației din Republica Centrafricană, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat la 6 decembrie 2013 Rezoluția 2127 care prevede începerea operațiunii Sangaris, în scopul stabilirii și menținerii păcii în regiunea centrafricană. Franța este singura țară care se află la moment în teritoriu, însă are nevoie de sprijinul financiar, umanitar și militar al statelor europene.

Federația Rusă ajută ”umanitar” Transnistria din contul Republicii Moldova

  Nu este un secret că Federația Rusă susține politic, militar și financiar regiunea transnistreană. Subvențiile rusești sunt deseori sub forma unor ajutoare umanitare , adăugiri la pensii și salarii, prețuri scăzute la combustibil și gaze naturale.

  

Cea mai importantă subvenție indirectă, acordată regiunii transnistrene, de către Federația Rusă, constituie gazul rusesc. Concernul rus ”Gazprom” deține pachetul majoritar de acțiuni a companiei moldovenești ”MoldovaGaz”, deci are un monopol pe vânzările și distribuirea gazelor în Republica Moldova, inclusiv Transnistria[1].

Volumul total de gaze naturale livrate către compania ”MoldovaGaz” este distribuită și companiei ”Tiraspoltransgaz”, care se ocupă de distribuția de gaze în regiunea transnistreană. Compania transnistreană vinde gazul obținut consumatorilor casnici și industriali sub prețul pieței, generând pierderi uriașe pentru ambele companii din Republica Moldova. Banii colectați de la consumatorii de gaze din Transnistria, nu sunt transferați la ”MoldovaGaz” sau ”Gazprom”, ci sunt cheltuiți de către autoritățile secesioniste[2]. 

Republicii Moldova fiind transferate doar obligațiile de plată a datoriilor pentru consumul de gaze din regiunea transnistreană, și aceasta, pentru că: ”dacă Chișinău nu recunoaște Tiraspolul, atunci datoriile pentru consumul de gaze naturale a Transnistriei revin Moldovei, care trebuie achitate”[3], declarație făcută de către reprezentantul special al Federației Ruse pentru Transnistria, Dmitri Rogozin, în cadrul unei vizite oficiale la Chișinău cu ministrul economiei, Valeriu Lazăr.

  

Nicu Popescu, consilier principal de stat responsabil pe probleme de integrare europeană și relații externe a Republicii Moldova, și Leonid Litra, director adjunct la Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale ”Viitorul”, (I.D.I.S.), evidențiază în mod clar faptul că ”Gazprom-ul” este un intrument eficient prin intermediul căruia Federația Rusă ”alimentează” mișcarea secesionistă, promovând în același timp și interesele oligarhilor ruși care au afaceri în estul Republicii Moldova:”datoria în sine este un mod interesant de a sprijini Transnistria și a îmbogăți anumite persoane, atât în regiune, cât și în Rusia”[4].

Proaspătul lider de la Tiraspol, Evghenii Șevciuk declara în 2009, că ajutoarele Federației Ruse demonstrează: ”responsabilitatea și consecutivitatea (...) în probleme ce țin de apărarea și susținerea conaținalilor săi (...) oriunde ar locui ei”[5].

---

[1] Nicu Popescu, Leonid Litra, Transnistria: o reintegrare treptată, Institutul pentru Dezvoltare și Inițiative Sociale ”Viitorul”, 2012, p. 15. http://www.soros.md/files/publications/documents/Policy%20Brief_13_ro_ru_PRINT.pdf (accesat la 15.04.2013).

[2] Idem.

[3] Oksana Nesterova, Tri missii Dmitriya Rogozina, în ” Ekonomicheskoye obozreniye” Logos-press”, nr 15(943) din 20 aprilie 2012. http://logos.press.md/node/34164 (accesat la 13.04.2013).

[4] Nicu Popescu, Leonid Litra, op.cit., p. 14.

[5] *** Rusia va acorda ”ajutor umanitar” Transnistriei și în acest an. Comentează Evghenii Shevciuk, Nicu Popescu și Vladislav Kulminski. Imedia.md, Chișinău, Asociația pentru Politică Externă, 2009. http://www.ape.md/print.php?l=ro&idc=183&id=547 (accesat la 27.04.2013).

Contrabanda – afacere de „stat” pentru Transnistria

   O altă afacere de bază a regiunii transnistrene, una declarată a avea o “orientare socială” adică, mai bine spus, o susținere socială, privește frontiera comună de est a Republicii Moldova și Republica Ucraineană, segment de frontieră necontrolată de către autoritățile de la Chișinău. Contrabanda transfrontalieră constituie o sursă principală de venit și aprovizionare cu produse pentru consumul intern al Transnistriei dar și pentru re-export. 

Portul Odessa

Portul Ilyichevsk

Schema comercială de re-export este destul de profitabilă, dar luând în calcul poziția geografică a Republicii Moldova și vecinii acesteia, este o afacere destul de dăunătoare. Comercianții transnistreni importă bunuri în regiune din porturile ucrainene: Odessa și Ilichiivsk fără plata taxelor vamale către Ucraina. Odată ajunse la destinație, aceste mărfuri sun re-exportate către aceeași Ucraina și peste „granița” internă, pe malul drept al Nistrului prin metode ilegale de tranzit: pe câmpuri în Ucraina, pe râu în partea de vest a Republicii Moldova sau de multe ori prin mituirea ofițerilor vamali pentru a evita plata taxelor vamale moldovenești și ucrainene și T.V.A.-ul datorat. 

Afacerea frontalieră generează profituri enorme pentru regiunea transnistreană în care T.V.A. nu există iar taxele vamale diferă de la un importator la altul[1]. Importul și re-exportul bunurilor în regiunea transnistreană este monopolizat de către grupul Sheriff, doar această companie deține dreptul de import. Antreprenorii mici sunt supuși să plătească taxe vamale duble față de compania Sheriff, care se află într-o relație strânsă cu clanul Smirnov, sub autoritate cărora se află instituția vamală a “republicii”[2].

Compania Sheriff reprezintă mai mult decât o întreprindere comercială, creată în decursul anului 1990 de către doi ex-ofițeri a serviciilor speciale sovietice, Vikor Gushan și Ilya Kazmaly, compania domină toate ramurile comerțului transnistrean. Această activitate antreprenorială a fost susținută de către familia liderului separatist, Igor Smirnov, drept dovadă e faptul că grupul Sheriff a fost scutit de plata impozitelor către bugetul de ”stat” și taxe vamale. În prezent această companie deține numeroase rețele de comerț cu amănuntul și cu ridicata, cazinouri, stații de alimentare și posturi TV, saloane auto, Sheriff a monopolizat telecomunicațiile din regiune fiind unicul operator de telefonie mobilă “Interdnestrcom”, a construit un complex de sport pentru echipa de fotbal cu același nume ”F.C. Sheriff” Tiraspol, estimat la 120 mln USD, unicul stadion din Republica Moldova, compatibil cu Regulamentului UEFA[3]. Sheriff a devenit un stat în stat[4]. Băștinașii ambelor maluri au dat o denumire proprie „R.M.N.” numind-o “Respublika Sheriff” adică “Republica Sheriff” [5].

---

[1] Ruxandra Alexianu, op.cit., p. 15.

[2] Ibidem, p. 16.

[3] Eugen Jomir, Implicațiile economice în Transnistria, în “Constelații ieșene”, anul II, nr.2(6), 2007, p. 12.

[4] Ibidem.

[5] Daria Isachenko, Kaus Schichte, op. cit., p. 22.

Programul transnistrean de privatizare și dreptul de proprietate al Republicii Moldova

   Procesul de privatizare în regiunea transnistreană a demarat cu întârziere în comparație cu restul Republicii Moldova, manifestându-se la o scară mai mică, cuprinzând în mare măsură sectorul terțiar. Începând cu anul 2002, fenomenul privatizării în regiune a luat amploare din cauză că, tânăra republică avea nevoie de o stabiliate economică și o de un buget propriu, primordial pentru o entitate politică în devenire[1]. 

Dacă până în 2002, 51% din proprietatea întreprinderii privatizate erau transferate cu titlu gratuit către membrii colectivelor de muncă cu dreptul de răscumpărare, atunci după 2002, liderii de la Tiraspol au elaborat un concept mai profitabil care se aplica după principiul: ”Cine are bani, acela devine stăpân”[2] pentru a acoperi deficitul bugetar și al fondului de privatizare. 

Bineînțeles, cele mai profitabile fabrici și uzini de pe malul stâng al Nistrului  au fost preluate de către persoanele de afaceri din Federația Rusă la un preț avantajos, atât pentru investitori cât și pentru liderii separatiși: Uzina de Ciment și Uzina Metalurgică Moldovenească de la Râbnița (7 mln USD) au fost înstrăinate companiei “METALLOINVEST”, al miliardarului rus, Alisher Usmanov, Centrala Hidroelectrică de la Dnestrovsk[3], (29 mln USD) și C.E.R.S. Moldovenească de la Cuciurgani aparțin companiei rusești “INTER RAO EFS”, directorul general al acestei companii, Boris Kovalciuk, este fiul unui dintre prietenii apropiați ai lui Vladimir Putin[4]. Întreprinderi construcții de mașini, industria ușoară și cea alimentară din Tiraspol, Tighina, Dubăsari și Grigoriopol la fel au fost supuse înstrăinării[5]. Agenții economici din Federația Rusă au obținut 100% din capitalul social al hidrocentralei de la Dubăsari, 100% din capitalul statuar al centrului de radiofuziune, echipamentul căruia a fost folosit pentru a bruia emisiunile posturilor occidentale în perioada sovietică[6].      

  

Râbnița sau Râmnicioara cum era numit acest oraș în perioada interbelică de către basarabeni, constiuie în prezent cel mai important centru economic al regiunii transnistrene, aici sunt amplasate Uzina de Ciment și Uzina Metalurgică Moldovenească care în prezent furnizează peste 60% din exportul legal, ceea ce constituie 50% din taxe și impozite prevalate către bugetul “R.M.N.”[7]. Federația Rusă s-a implicat substanțial în procesul de privatizare a proprietății regiunii transnistrene din motive de siguranță și protejare a drepturilor de proprietate în cazul reîntregirii teritoriale a Moldovei și datorită “prețurilor mici pentru consumul de gaz și energie electrică” [8], cheltuieli trecute în contul de datorii a Republicii Moldova[9]. Forma privatizării este de o importanţă majoră pentru conducerea ”RMN” şi ei nu doresc ca bogăţiile Transnistriei să fie trimise în Chişinău. În această situaţie nu este surprinzător că în perioada controlului efectiv asupra Transnistriei conducerea ”R.M.N.” s-a ocupat de privatizarea şi convertirea prin alte metode a ceea ce era odată proprietatea statului moldovenesc în regiune. Republica Moldova respinge aceste privatizări şi a adoptat o lege care prevede că toate privatizările din Moldova (inclusiv Transnistria) trebuie să fie aprobate de parlamentul Moldovei[10]. Vânzarea activelor nu este permisă de dreptul ocupaţiei sau regulile de uzufruct. În timp ce activele militare pot fi distruse, iar alte active pot fi utilizate pentru bunăstarea populaţiei, sechestrarea şi vînzarea proprietăţii – private sau publice – sunt interzise explicit. Programul de privatizare al ”R.M.N.” este astfel extrem de dificil de justificat. Orice parte privată care participă în acest program în calitate de cumpărător o facă pe  propriul risc[11].

---

[1] Anatoly Gudym, Vladislav Kutyrkin, Galina Shelari, Transnistrian Economy: Initiatives and Risks, Chișinău, Center for Strategic Studies and Reforms, 2003, p. 6.

[2] Alexandru Postică, Dreptul de proprietate în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, Chișinău, Editura Promo-Lex, 2010, p.20-21.

[3] Centrala Hidroelectrică de la Dnestrovsk este una dintre cele mai mari centrale electrice din Europa de Est. Capacitatea energetică a centralei este de 2520 mwt, pentru comparație,necesitatea maximă a întregului  sistem energetic al Republicii Moldova constituie 1200 mwt.

[4] Nicu Popescu, Leonid Litra, op.cit. 2012, p. 15; Nicu Popescu, Andrew Wilson, The limit of Enlargement-Lite: European and Russian power in the troubled neighbourhood, Londra, Consiliul European pentru Relații Externe, 2009, p. 32.

[5] Gudim Anatol, Privatization in Transnistria: Risck and Profit, Chișinău, Center for Strategic Studies and Reforms, 2004,  http://www.cisr-md.org/reports/cont-transn-dec04.html (accesat la 22.03.2013).

[6] Alexandru Postică, op.cit., p. 21.

[7] Ruxandra ALEXIANU, op.cit., p. 15.

[8] ***,Evolyutsiya ekonomiki Pridnestrov’ya : kriticheskaya otsenka, Center for Strategic Studies and Reforms p. 9 http://www.cisr-md.org/pdf/0111%20Transnistria_Report_En_Final%20RUS.pdf (accesat la 22.03.2013). (Transliterarea lucărilor din limba rusă s-a efectuat conforrm standartelor internațonale – International Organization of Standartization (ISO) )

[9] Pentru exemplu, prorietarul celor două uzine de la Râbnița, multimiliardarul rus, Alisher Usmanov, deține firma Factoring-Finance, care a semnat un contract cu Gazprom în 2006, prin care Alisher Usmanov a primit dreptul de recuperare a datoriilor pe gaz al Republicii Moldova pentru regiunea transnistreană, estimată la 3 miliarde de dolari (prezent). Dacă Republica Moldova nu va achita toate datoriile pe gaz atunci probabil ar putea pierde toate activele gaziere.

[10] Mark A. Meyer, Dezghețarea unui conflict înghețat: Aspecte legale ale crizei separatiste din Moldova, New York, Asociația Avocaților Orașului New York, 2008, p. 52.

[11] Ibidem, p. 56.

Criza transnistreană. Cum o vede România?

În ceea ce privește criza transnistreană, România și Republica Moldova au o viziune unanim acceptată în ceea ce ține de derularea evenimentelor și consecințele pe termen mediu și lung pe care le provoacă acest pseudo-stat.

Divergențele,însă, apar la capitolul soluționare a crizei transnistrene. Atât Republica Moldova, cât și România (implicit Uniunea Europeană) percep cea mai oportună cale de soluționare ca fiind modelul cipriot. Un model care face din Republica Moldova, un stat integrat în Uniunea Europeană fără regiunea estică, dezvoltat și avansat din punct de vedere economic, care ar putea atrage, mai ușor, opinia publică transnistreană de partea ei în scopul reîntregirii teritoriale.

Exact aici apar și difernețele de opinie. Dacă Republica Moldova își dorește, bineînțeles o reîntregire teritorială sub semnul unui stat unitar (ceea ce e foarte puțin probabil), atunci comunitățile europene văd reîntregirea teritorială a Republicii Moldova în formă federalizată, la care Republica Moldova se aliniază în totalitate, doar că noțiunea de federație este percepută diferit de cele două tabere implicate în procesul de soluționare a crizei transnistrene.

Nu-i secret că, Federția Rusă la fel ca și Uniunea Europeană văd această reîntregire sub formă de federație. doar că europenii văd un stat federal moldovenesc în care Transnistria întră în componența Republicii Moldova, iar rușii văd un stat federal moldovenesc în care Republica Moldova intră în componența Transnistriei.

Plan de soluționare	S.U.A. – U.E. – R. Moldova	F.Rusă – Ucraina - Transnistria
Reîntregire teritorială	Integarare Europeană + Federație	Integrare euroasiatică + Federație
Federalizare	R. Moldova + Transnistria (europenizarea transnistriei)	Transnistria + R.Moldova (transnistrizarea moldovei)

Securitatea sectorului economic. Transnistria – în absența unei ”disciplini” economice

Economia regiunii transnistrene, este pe cât de viabilă pe cât și expusă unor riscuri de instabilitate. Pe parcursul celor 20 de ani de secesiune, economia transnistreană a avut o perioadă de tranziție de la o economie centralizată către o economie de piață mai puțin diversificată ca în restul statelor ex-sovietice, dar care,  a reușit, pe lângă împrumutarea unor scheme comerciale din exterior și implimentarea unor proprii strategii de know-how, specifice regiunii. 

  Baza economică a „R.M.N.” se fundamentează pe trei strategii[1] de importanță cu care operează “statul” autoproclamat și anume:

1. Privatizări/vânzări a bunurilor patrimoniale – profit pe termen scurt;

2. Exploatarea frontierilor/ afaceri de tranzit – profit pe termen lung. 

3. Ajutoare externe: financiare și energetice (de la Federația Rusă) – profit constant

---

[1] Daria Isachenko, Kaus Schichte, op. cit., p. 23-26.

Transnistria. Securitatea societală ”moldovenească” – vulnerabilitate la adresa latinității (românității)

   În sistemul internațional actual, securitatea societală se referă la abilitatea societății de-ași prezerva caracteristice esențiale, definitorii, în condiții de instabilitate și evoluție perpetuă a patern-urilor tradiționale de limbă, cultură, asociere și de indentitatea națională, religioasă și de obiceiuri[1]. Pentru comparație, securitatea văzută ca un concept general, se referă la libertatea de a răspunde amenințărilor și riscurilor de orice natură, pe când securitatea societală se referă, la situațiile în care societățile percep o amenințare la adresa identității[2] .   

  

Pentru că se adresează direct individului, drepturile omului constituie unul din principalele elemente ale așa-numitei libertate de a trăi în demnitate. În ceea ce privește conceptul statului de drept în sine, această libertate este aproape inexistentă în Transnistria, ar fi de mirare pentru a nu vedea încălcări ale drepturilor omului comise de autoritățile separatiste din Republica Moldova pe teritoriul pe care-l controlează. După 1992, folosirea torturii nu a încetat să asigure stabilitatea regimului și persecutarea politică a adversarilor.

 Departamentul de Stat al S.U.A. a raportat în 2003 că autoritățile transnistrene au continuat sa utilizeze tortura, arestul și detenția arbitrară. Condițiile de detenție din Transnistria au rămas aspre, iar etnicii moldoveni încarcerați de către autoritățile separatiste au rămas în închisoare în ciuda acuzațiilor unor organizații internaționale care demonstrează că procesele contra acestora au fost părtinitoare și nelegale. Grupurilor pentru drepturile omului nu li s-a permis să viziteze prizonieri în Transnistria[3].

 Așa cum a fost deja spus, disensiunile dintre  Chișinău și Tiraspol au fost inițial provocate din cauza statutului limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.M. Utilizarea limbii române scrise cu alfabetul latin în schimbul limbii ”moldovenești” scrisă cu litere chirilice, a declanșat premisa mișcărilor secesioniste. Și, de fapt, situația nu este satisfăcătoare în ceea ce privește protecția drepturilor minorităților din Republica Moldova de a folosi propria limba cu alfabetul latin. Fenomenul nu este unul marginal, în măsura în care etnicii moldoveni  constituie o treime din populația Transnistriei (mai ales în Dubăsari și Grigoriopol), în conformitate cu recensământul din ”R.M.N.” din 2004. 

Paradoxal, etnicii moldoveni reprezintă proporțional cel mai mare grup etnic din toată Transnistria. Cu toate acestea, în regiune, doar șase școli folosesc în curriculum, alfabetul latin pentru limba ”moldovenească”(română), celelalte școli moldovenești folosesc alfabetul chirilic. S-au făcut toate eforturile pentru a intimida profesorii și a descuraja familiile să-și trimită copiii la aceste școli, negând orice finanțare publică. Ca urmare, la Tiraspol, 800 de copii sunt  împărțiți în nouă săli de clasă, cu echipament redus. Nici ajutorul materialelor U.N.H.C.R., nici advocacy – ul din partea O.S.C.E.-ului față de regimul separatist nu a fost suficient pentru a proteja dreptul locuitorilor Transnistriei de a învăța în limba și alfabetul cu care doresc[4]. 

   Autoritățile ”R.M.N.” continuă să persecute distincțiile identitare a etnicilor moldoveni și vizează înlocuirea acestora cu o nouă populație ”transnistreană”. Se urmărește rescrierea evenimentelor istorice și crearea deliberată a unui sistem reprezentativ anti-moldovenesc și unul pro-rus[5]. Sistemul de învățământ din regiunea transnistreană acționează ca o mașină de propagandă, alimentată cu evenimentele conflictului moldo-rus din 1992, în care se pretinde că moldovenii ar fi început ostilitățile pe Nistru[6]. 

   Înaltul comisar al O.S.C.E. pentru minorităţi naţionale, Rolf Ekeus, a calificat o astfel de politică printr-un termen care s-a impus în limbajul de specialitate - cel de epurare lingvistică. El a catalogat în acest fel politica autorităţilor transnistrene faţă de şcolile moldoveneşti cu predare în limba română pe baza grafiei latine din Transnistria, la 15 iulie 2004, după ce  miliţia  şi  trupele  speciale  transnistrene  au  ocupat  cu  forţa  clădirea  școlii  nr.  20 „Lucian Blaga“ din Tiraspol[7].

   În consecință, autoritățile de la Tiraspol, au creat ceea ce numea Anderson Benedict – ”comunitate imaginară”, în curs de dezvolatare a unui patriotism specific transnistrean care condamnă identitatea moldovenească cu toate că-i poartă numele[8].

---

[1] Ion Pâlșoiu, Studii de securitate, Craiova, Editura Autograf MJM, 2010, p.34.

[2] Idem.

[3] Florent Parmentier, La Moldavie: construction et viabilité d’un État-nation, Paris, Institutul de științe publice, 2003, p. 78.

[4] Felix Buttin, A human security perspective on Transnistria reassessing the situation within the ”Black hole of Erope”, în  ”Human Security Journal”, februarie, 2007, p. 24.

[5] Ibidem, p. 24-25.

[6] A se vedea: Vladislav Shurygin, Belaya kniga PMR, Moscova, Editura Regnum, 2006, http://www.vspmr.org/Upload/File/white-book.pdf (accesat la 2.04.2013).

[7] Mihai Grecu, Anatol Țăranu, Politica de epurare linvistică în Transnistria, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2005, p. 7.

[8] Félix Buttin, art.cit., p. 25.

Procesul de negocieri privind reglementarea crizei transnistrene. România parte terță

  La început negocierile privind soluţionarea conflictului transnistrean se des­fă­şurau în formatul „4” – Rusia, Ucraina, România şi Republica Moldova. La 21 iulie 1992 a fost semnată ”Convenţia cu privire la principiile regle­me­n­tării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”, cu­no­scută sub numele „Convenţia Elţin – Snegur”. După semnarea acestui do­cu­ment, în 1993, România a fost exclusă din procesul de negocieri la insistențele Federației Ruse care prefera mai degrabă o organizație interguvernamentală cu slăbiciuni interne ca O.S.C.E [1], un Chișinău inofensiv și un Tiraspol fidel la fel ca și Ucraina decât o Românie revezionistă. 

   Formatul de negocieri pentagonal (formatul ”5”) a fost stabilit de către ministrul rus de externe, Evghenii Primakov și acceptat de O.S.C.E. care includea (Rusia, Ucraina, Tiraspol, O.S.C.E. și Chișinău)[2]. Federația Rusă, Ucraina și O.S.C.E. s-au oferit a fi „mediatorii” reglemntării crizei transnistrene, asigurând medierea dintre părțile aflate în conflict (Chișinău și Tiraspol). În 2006, după semnarea Planului de Acțiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova, formatul de negocieri pentalateral a căpătat altă formă prin includerea în procesul de negocieri a U.E. și S.U.A. 

  Astfel, în prezent, avem în vigoare formatul ”5+2” de negociere care include: două părți – Chișinău și Tiraspol, trei mediatori – O.S.C.E., Federația Rusă și Ucraina și doi observatori – U.E. și S.U.A[3]. Este evident că formatul de negociere ”5+2” este unul comfortabil pentru Federația Rusia care tinde să devină singurul mediator în procesul de reglementare a crizei transnistrene sau măcar să joce rolul dominant în acest format, formatul de negocieri nu reprezintă decât o reprezentare complexă a actorilor implicați în proces[4]. Ucraina agreează în totalmente poziția Rusiei și poate oricând condiționa relațiile ruso-ucrainene aducând în discuție chestiunea transnistreană. Tiraspolul face fără nici o îndoială, jocul Moscovei, O.S.C.E. asigură o platformă de dialog între părțile implicate în conflict, iar U.E. și S.U.A. se prezintă ca observatori. Din păcate România este parte terță în procesul de negociere datorită efortului și ambițiilor rusești care a condiționat crearea unui format de negociere cu excluderea Bucureștiului, care, în opinia Kremlinului, are un cuvânt greu de spus. Bruxelles –ul manifestă o prudență aparte în ceia ce privește relațiile moldo-ruse, pentru a evita un eventaul format de negocieri ”1+1” (Moscova-Chișinău – doi negociatori) sau formatul ”2+1”, (Moldova și Transnistria – negociatori + Federația Rusă ca mediator), impus de ”garantul” rus până în 2005, când Uniunea Europeană și Statele Unite nu participau ca observatori[5]. 

   Procesul de negociere privind soluționarea crizei transnistrene este orientat pe două direcții[6]:

1. Determinarea statutului regiunii Transnistrene în cadrul Republicii Moldova;

2. Evacuarea contingentului militar rus aflat în partea de est a Republicii Moldova.

Mediatorul rus și tehnica de negociere a ”scurt circuitării”

  În procesul de negocieri pe marginea soluționării crizei transistrene se conturează tendința Federației Ruse de a rămâne singurul mediator și principalul garant în chestiunea transnistreană. Obiectivul strategic de lungă durată a Rusiei presupune menținerea Republicii Moldova în sfera de influență proprie și integrarea acesteia în structurile C.S.I., iar chestiunea transnistreană reprezintă cel mai important instrument de  șantaj pentru păstrare Basarbiei istorice în orbita intereselor rusești și un element de rezonanță în contextul relațiilor cu Uniunea Europeană. Pentru a-și îndeplini obiectivul propus, Kremlinul apelează deseori la tehnica de negociere a ”scurt-circuitării”[1] care presupune ”ocolirea” negociatorilor deficili care în cazul formatului de negocieri ”5+2” sunt: O.S.C.E., Ucraina, S.U.A. și U.E., adică, negocierea într-un format ”1+1” (Moscova-Chișinău). De aceea Federația Rusă nu este interesată de reglementarea definitivă a diferendului transnistrean și nici în acordarea unei autonomii limitate Transnistriei, pentru că automat și-ar pierde prezența militară în regiune și rolul de arbitru în zonă. 

  Prezența trupelor rusești în „străinătatea apropiată” este imperios necesară pentru prestigiul militar rus, fiind ultimul contingent de forțe militare dislocate în Europa. Federația Rusă și-a propus să „transnistrizeze” Basarabia, continuând practica sovietică. Pentru Federația Rusă, regiunea transnistreană, nu reprezintă nicidecum o “trambulină” a interselor rusești în Balcani, și nici măcar nu o punte de legătură pentru îndiguirea Ucrainei, ea constă în dorința Moscovei de a împedica unirea Republicii Moldova cu România[2] sau o unitate europeană cu statul Român.

   Încă de la începutul anilor ’90, Nicolae Dabija, scriitor basarabean, sesiza într-un interviu acordat revistei ”Tribuna” că separatismul transnistrean este încurajat de către Moscova, ceea ce constituie ”un act de terorism, când o bucată de țară e luată ostatică”. Nicolae Dabija vedea prin prisma separatismului transnistrean acel ”instrument” de menținere sub influență, teritoriul dintre Prut și Nistru, pentru care Rusia sovietică nutrea un interes major, unul de ordin economic: ”Moldova poate deveni o mare piață de desfacere atât a Occidentului, cât și a Europei de Răsărit”, și altul de ordin geopolitic: ”pentru a obține gurile Dunării această punte către Bosfor”[3]. Pentru aceeași redacție, un alt lider al mișcării de renaștere națională, Valeriu Matei afirma că Kremlinul a transformat Basarabia într-o colonie sovietică și are nevoie de o ”haită de docili” fideli stăpânului din Est[4].

 Fostul Ministru de Externe ucrainean, Boris Tarasiuk (actualmente deputat în Rada Supremă din partea partidului Iuliei Timoșenko), a declarat la Kiev, în cadrul ședinței clubului de discuții "Rolul Ucrainei în soluționarea conflictelor prelungite", că “Transnistria nu este, nu a fost și nu va fi un actor independent”. (…) Lipsa de voință politică din partea Rusiei împiedică punerea în aplicare a soluționării conflictului. De istoria tuturor conflictelor, de cauzele apariției lor se face vinovată Federația Rusă. Conflictele din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud și Nagorno-Karabah au propriile caracteristici, dar comun în aceste conflicte este prezența unei a treia părți, a unui jucător care este autorul și sursa tuturor acestor conflicte – Federația Rusă. Fără participarea activă a serviciilor secrete ruse nu ar fi apărut conflicte nici pe teritoriul Moldovei, nici Georgiei sau în Nagorno-Karabah. Și acest rol, din păcate, continuă"[5]. 

   Federația Rusă, stat membru în Consiliul de Securitate al O.N.U. deține compentențe exclusive în a promova menținerea păcii și securității internaționale, prin rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor regionale care prejudiciază pacea și securitatea internațională, având dreptul să ia sub tutelă proprie, teritorii declarate zone strategice, iar capitolul VI al Cartei O.N.U. permite chiar folosirea metodelor de constrângere bazate pe folosirea forței[6].

   Din punctul meu de vedere, pentru a ține Republica Moldova în sfera sa de influență și a periclita orice tendințe pro-europene sau  pentru a nu permite o eventuală reintegrare a statului moldovenesc sub alt semn decât cel rusesc, Federația Rusă uzitează un procedeu diplomatic vechi, numit duș scoțian[7], prin care combină promisiunile de teritorii cu amenințările. La mijloc însă, există un aspect greu de neglijat pe care Kremlinul nu vrea să-l înțeleagă:  nimeni nu cere de la ruși un teritoriu care nu-i aparține iar fiecare amenințare și provocare în plus este un minus pentru prestigiul rusesc.

Mediatorul ucrainean – ”participăm dar nu intervenim”

   Dacă Federația Rusă este învinuită de provocarea crizei transnistrene, atunci, Ucraina este susceptibilă să prezerveze situația creată în detrimentul propriilor interese strategice, îndeosebi în relațiile româno-moldo-ucrainene sau în relația cu vecinul său din est[8].

   Proiectul de rezolvare a crizei transnistrene propus de către un președinte ucrainean pro-european a demonstrat în repetate rânduri că regiunea transnistreană își are rolul ei în ecuația relațiilor cu vecinii, îndeosebi cu Federația Rusă. Interesul sporit a Federației Ruse în Republica Moldova este strâns legat de interesul rus în Republica Ucraina. Ucraiana este un actor cheie în procesul de soluționare a conflictului transnistrean dar nu poate contribui definitiv la soluția finală atât timp cât se manifestă tendințe separatiste dincolo de râul Nipru și în Crimeea. Tot ce poate face diplomația ucraineană, este să folosească regiunea transnistreană ca contrapondere la mișcările iredentiste rusești. În acest scop, partea de est a Republicii Moldova a fost luată ”ostatică” de către ucraineni pentru ”a forța fără menajamente mâna adversarului”[9] fie el din est sau din vest.

   După părerea mea personală, în procesul de rezolvare a diferendului transnistrean, Ucraina se ghidează după dictonul: „participăm dar nu intervenim”. Kievul e conștientă de faptul că atât timp cât Chișinăul va fi preocupat cu reîntregirea teritorială, pretențiile și revendicările sale asupra nordului și sudul Basarabiei nu vor pute fi puse în practică[10]. Interesele mediatorului ucrainean în regiunea transnistreană, implică costuri și riscuri semnificative la adresa Kiev-ului, pentru că segmentul de graniță dintre Ucraina și “R.M.N.” se află în imposibilitate de a fi controlată de către autoritățile de la Chișinău, fără o colaborare cu serviciile vamale ucrainene, dacă autoritățile ucrainene ar instaura un control vamal riguros pe segmentul graniței de est a Republicii Moldova sau mai bine, dacă ar bloca orice acces de intrare și ieșire ilegală împreună cu autoritățile de la Chișinău, atunci „existența “statului” transnistrean ar fi măsurat în zile” [11].

Chișinău – de la politica ”pașilor mari” spre tactica înțelegerilor pas cu pas

   Tot ce au fost în stare să întreprindă autoritățile de la Chișinău pentru reglementarea diferendului transnistrean a fost internaționalizarea conflictului înghețat din Europa, atrăgând în orbita negocierilor actori regionali și globali. Elita politică, a insistat asupra originii “rusești” a conflictului și asupra impactului negativ pe care îl poate avea pentru vecinii noștri: Ucraina și statele Balcanice. Astfel s-a constituit: teza anti-ucraineană și teza anti-balcanică[12]. 

Teza anti-balcanică presupune că Federația Rusă, folosește regiunea transnistreană drept cap de pod în Balcani, în special în Serbia. 

Teza anti-ucraineană, presupune că Transnistria este folosită ca un avanpost pentru încercuirea Ucrainei între două brațe rusești: Tiraspol și Moscova. 

   Diplomatul moldovean, Oleg Serebrian respinge din start ambele teorii pentru că este de părere că legătura Tiraspol – Moscova poate fi oricând întreruptă de către Kiev, și că regiunea transnistreană reprezintă o “enclavă” rusească, iar din punct de vedere geostrategic, un „baraj circular” este imposibil de aplicat în cazul Transnistriei, deoarece, pentru a avea o valoare geostrategică, această fâșie de pământ, “trebuie să fie un spațiu dacă nu insular , cel puțin dezenclavat (cum e Gibraltarul sau Königsbergul)”[13]. Același autor, este sceptic și față de a doua teorie, înaintând o remarcă interesantă care atestă că Federația Rusă ar putea folosi Transnistria pentru a atrage Ucraina ca aliat în cazul unui război clasic, dar dacă Kievul ar fi un aliat fidel al Kremlinului atunci, Izmailul și Odessa reprezintă puncte geostrategice de mai mare valoare decât Râbnița, Tiraspol sau orice altă locație transnistreană[14].

   Dacă ar fi să continuăm această logică, recent se conturează o altă teorie care poate căpăta forma unui postulat, care vine să completeze pe cea anti-balcanică, sau să se manifeste ca una individuală. Este vorba despre teza anti-europeană, care spune că Federația Rusă, are un interes strategico-militar în estul Republicii Moldova, pentru că axa Kaliningrad – Transnistria – Simferopol, costituie un  “cordon sanitar” rusesc[15], care vine ca răspuns la scuturile anti-rachetă N.A.T.O. amplasate în Uniunea Europeană (Polonia și România). 

Eșecul Memorandumului ”Kozak” din 2003 și schimbarea puterii la Chișinău în 2008, au determinat noua diplomație moldovenească să se reorienteze spre alte metode de negociere privind reglementarea crizei transnistrene, de la politica ”pașilor mari” care presupunea neglijarea Tiraspolului și negocierea tête-à-tête cu Moscova, spre tactica înțelegerilor pas cu pas. La modul declarativ, ex – Ministru de Externe a Republicii Moldova, Iurie Leancă, menționa că Chișinăul este adeptul politicii ”pașilor mici” de creștere a încrederii între Chișinău și Tiraspol[16], o tehnică diplomatică agreată de către Evghenii Șevciuk, liderul de la Tiraspol și susținută de către diplomația germană prin Excelența Sa Matthias Meyer, Ambasadorul Germaniei în Republica Moldova: ”Noi ne angajăm în continuare cu fermitate pentru susținerea pașilor mici de creștere a încrederii în relațiile dintre ambele părți”[17], procedeu diplomatic suținut și de Ministrul de Externe a Irlandei, Lucinda Creighton: ”Pașii mici sunt cheia spre succes. Este vorba despre răbdare”[18], afirmație făcută în postură de reprezentant al O.S.C.E. în anul 2012. Tactica înțelegerii pas cu pas apare după o perioadă de întrerupere a negocierilor privind reglementarea diferendului transnistrean și după schimbarea guvernării atât la Chișinău (2009) cât și la Tiraspol (2012), care au adus la masa de tratative doi parteneri necunoscuți în relația cărora lipsește bineînțeles încrederea reciprocă: ”Tratativele pas cu pas construiesc încrederea reciprocă și permit părților să cunoască mai bine problema negociată, să intre în intimitatea acesteia. După aceea, dacă primele înțelegeri s-au desfășurat normal, conducând la rezultate scontante, se poate trece la rezolvarea problemelor mai dificile”[19]. Luând în calcul ”răbdarea” la care ne îndeamnă Ministrul de Externe al Irlandei, Lucinda Creighton, atunci cu certitudine, remarcă profesorul Ion Pâlșoiu, precum că: ”răbdarea este tactica cea mai puternică în afaceri, poate mai importantă decât renunțarea sau amenințarea”[20]. Odată cu afirmarea valorilor pro-europene, Chișinăul are toate șansele să-și reconfigureze pozițiile sale față de Federația Rusă și să poate negocia cu vecinul din est ca de la egal la egal având și alte instrumente diplomatice, alte variabile pe care le va putea include în dialogul moldo-rus în ceea ce privește chestiunea transnistreană. Pentru aceasta, Chișinăul are nevoie de o orientare politică unidimensională și unanimă, ceea ce evită cu orice preț Federația Rusă.

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.)

Misiunea O.S.C.E. în Republica Moldova are drept obiectiv, analizarea situației în teritoriu și impunerea respectării prevederilor Acordului de armistițiu din 1992. Printre atribuțiile O.S.C.E., se numără și realizarea unor rapoarte cu privire la derularea operațiunilor de menținere a păcii, în special, monitorizarea angajamentului Federației Ruse ”parțial îndeplint”[21] de retragere a trupelor și echipamentului militar de la baza fostei Armatei a 14-a sovietice, din depozitul Colbasna, și să acționeze ca mediator între cele două părți, aflate în diferend, pentru a încerca să găsească o formulă pentru a păstra integritatea teritorială a Republicii Moldova precum și garantarea unei autonomii substanțiale regiunii estice a Republicii Moldova. Dan Dungaciu, directorul Insitutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române neagă rolul spectaculos al O.S.C.E. în procesul de reglementare a situației din Transnistria, argumentând prin faptul că Federația Rusă a acceptat destul de ușor implicarea organizației în 1993, pentru că era conștientă de slăbiciunile organizației care a eșuat practic în toate misiunile întreprinse în spațiul ex-sovietic. 

Principalul eșec al O.S.C.E. în calitate de mediator și organizație inter-guvernamentală îl constituie relațiile cu ceilalți mediatori, în special cu Federația Rusă, pentru care nu a găsit instrumente și convingeri pentru a o obliga să respecte deciziile O.S.C.E. privind retragerea finală a trupelor și armamentului rusesc de pe teritoriul Republicii Moldova, pentru că în opinia autorului, la începutul anilor 2000, Reprezentantul O.S.C.E. la Chișinău, William Hill, făcea indubitabil ”jocul” Federației Ruse, ”din dorința de a nu supăra Rusia”[22].

---

[1] Ion Pâlșoiu, Negociere și conflict în Relațiile Internaționale, Craiova, Editura Reprograph, 2012, p. 77.

[2] Oleg Serebrian, op.cit.,p. 124.

[3] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 270-271.

[4]Ibidem, p. 270.

[5] Vitalie Călugăreanu, Moscova vrea să blocheze avântul european al Chișinăului, http://www.dw.de/moscova-vrea-s%C4%83-blocheze-av%C3%AEntul-european-al-chi%C5%9Fin%C4%83ului/a-16878431 (accesat la 15.06.2013).

[6] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 111;

[7] Hadrian Gorun, România între Rusia și Bulgaria în preajma și la începutul primei conflagrații mondiale, în Revista ”Universitatea Brâncuși”, nr. 43, anul I, 16-22 martie 2009, p. 6.

[8] Oleg Serebrian, op.cit., p. 122.

[9] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 85.

[10] Oleg Serebrian, op. cit., p. 122.

[11] Ibidem, p. 123.

[12]Ibidem, p. 124.

[13] Ibidem, p. 123.

[14] Ibidem, p. 124.

[15] Adrian Cioroianu, op.cit. p. 267.

[16] Interviu cu Primul Minstru al Republicii Moldova, Iurie Leancă, Miracole nu pot fi produse, dar reforme pot fi finalizate…, http://www.europalibera.org/content/article/25009635.html (accesat 08.06.2013).

[17] Lina Grâu, Structuri administrative eficiente și justiție de încredere, combaterea corupției și dialog cu societatea – de toate acestea are nevoie Republica Moldova, în ”Obiectiv European”, nr. 6, 28 decembrie 2012, p. 4.

[18] ***Reprezentant O.S.C.E. : Tehnica pașilor mici, cheia succesului în soluționarea conflictului transnistrean, http://www.inprofunzime.md/stiri/politic/reprezentant-osce-tehnica-pasilor-mici-cheia-succesului-in-solutionarea.html (accaesat la 08.06.2013).

[19] Ion Pâlșoiu, op.cit., p. 83.

[20] Idem.

[21] Maria Raquel Friere, Roger E. Kanet, Key players and regional dynamics in Eurasia. The Return of the ”Gret Game”, Hamshire, Editura Palgrave Macmillian, 2010, p. 263.

[22] Victor Roncea, op.cit., p. 250.

[1]Ibidem, p. 265.

[2] Constantin Solomon, Conflictul transnistrean și procesul de negocieri în formatul 5+2, în ”Moldoscopie”, nr.3 (XLII), 2008, p. 175.

[3] Idem.

[4] Gheorghe  Bianov, Reglementarea transnistreană : vectorul “Occidental” și cel „Estic” al compromisului, Chișinău, Editura Cu drag, 2009, p. 14.

[5] Nicu Popescu, Andrew Wilson, The limit of Enlargement-Lite: European and Russian power in the troubled neighbourhood, Londra, Consiliul European pentru Relații Externe, 2009, p. 41.

[6] Constantin Solomon, art.cit. p. 176.