Planurile de soluționare a diferendului transnistrean

 După încetarea luptelor de pe Nistru, pe parcursul anului 1993, Federația Rusă și O.S.C.E. au determinat declanșarea procesului de negocieri între Chișinău și Tiraspol. La 28 aprilie 1994, a fost semnată Declarația Comună de către Mircea Snegur, Igor Smirnov și reprezentanți ai Federației Ruse și O.S.C.E. Ambele părți se angajau să negocieze statutul special al Transnistrie prin mijloace pașnice și pe baza încrederii reciproce, document care oferea un cadru juridic pentru soluționarea prin tratative a diferendului transnistrean[1].

   Pentru găsirea unor soluții viabile și consensuale privind reglementarea ”conflictelor înghețate”, în practica comunităților internaționale s-au conturat trei direcții de gândire[2]:

1. Crearea unei federații în componența statului de jure;

2. Oferirea unei largi autonomii provinciilor separatiste, fiind o partiție, adică o separație;

3. Păstrarea status-quo – ului, care minimalizează consensul și antrenează părți terțe, care la rândul lor pot intra în dezbateri fierbinți.

   Dacă occidentalii merg pe primul punct adică crearea unei federații moldovenești în care regiunea transnistreană primește autonomie, atunci vecinii din est, Federația Rusă și Ucraina percep total diferit conceptul de federalism, mergând pe a doua logică care prevede, în opinia răsăritenilor, că regiunea transnistreană trebuie să primească o largă autonomie în cadrul Republicii Moldova care seamănă mai degrabă cu o confederație, adică, tot separație, ceea ce nu rezolvă cu nimic situația din Republica Moldova ci doar păstrează status-quo-ul, definit prin a treia logică, în care consensul dintre părți lipsește iar necesitatea implicării părților terțe nu se epuiezează.

Planul ”Primakov” – constituirea ”statului comun”. Chișinăul recunoaște de facto regimul de la Tiraspol.

   La 21 octombrie 1994 se semnează a doua Convenție moldo-rusă privind evacuarea Armatei a 14 – a rusă de pe teritoriului Republicii Moldova, Moscova a reușit să impună clauza sincronizării procesului de retragere a trupelor, în schimbul acordării Transnistriei un statut special. În schimb, șeful diplomației de la Kremlin, Evghenii Primakov a forțat Chișinăul să elimine barierile pentru agenții economici din Transnistria, ceea ce a pus bazele redresării economice a regiunii, mai mult decât atât, Chișinăul a eliminat orice control vamal la punctele de trecere dinspre Transnsitria, în timp ce Tiraspolul a introdus un control riguros la punctele de trecere dinspre Moldova. Memorandumul ”Primakov” a obținut pentru liderii de la Tiraspol dreptul de a elibera documente vamale de export, în sensul că ceda Tiraspolului dreptul de a folosi ștampila de export fără a intermedia Chișinăul.

   La 8 mai 1997, la Moscova au fost semnat, Memorandumul privind bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria și o Declarație Comună a părților garante (Rusia, Ucraina și O.S.C.E.) prin care se recunoaște integritatea teritorială a Republicii Moldova[3]. Dar, la textul inițial al Memorandumului a fost adăugit, la propunerea ministrului rus de externe, Evghenii Primakov, articolul 11 care prevede că: „Părțile își dezvoltă relațiile din cadrul unui stat comun (unic) în frontierile R.S.S. Moldovenești din ianuarie 1990”[4]. Această sintagmă de „stat comun” constituie nu numai recunoașterea integrității Republicii Moldova dar și recunoașterea de facto din partea Chișinăului a independenței autoproclamatei ”R.M.N.”, oferindu-i statut de egalitate în raport cu Republica Moldova, adică posibilitatea constituirii unei federții moldovenești[5]. Federația Rusă devine, astfel ”stat garant” iar Republica Moldova și ”republica” nerecunosută – figurează ca „părți” egale, cea mai semnificativă pentru filosofia tratatului și a evenimentelor ce vor urma; repartizarea împuternicirilor prin acorduri de la egal la egal între Chișinău și Tiraspol; negocieri cu cinci participanți (formatul pentagonal): Federația Rusă, Ucraina, O.S.C.E., Tiraspol, Republica Moldova; „mediatori” si „garanți” Rusia, Ucraina, OSCE, deci excluderea participării directe a Occidentului (sau a României) la negocieri și garanții. În  conformitate cu acest proiect, Transnistria ar fi devenit „parte” egală cu Republica Moldova, avand posibilitatea să controleze atât politica internă cât și politica externă a Chișinaului. Memorandumul, ca și documentele ulteriore care promoveaza federalizarea, nu intenționa decât să consacre de iure dominația de facto a Federației Ruse in Republica Moldova[6].

Memorandumul ”Kozak” – ”transnistrizarea” Republicii Moldova - premisa implicării U.E. în chestiunea transnistreană

  Spre sfârșitul anului 2002, Republica Moldova a fost inclusă în nou-apăruta Politică Europeană de Vecinătate, ceea ce a determinat Federația Rusă să ia măsuri de urgență în vederea păstrării statutului de principal ”garant” al soluționării crizei transnistrene. În vara anului 2003, președintele Putin l-a numit pe Dmitri Kozak, la acea vreme prim-vicepreședinte al administrației prezidențiale a Federației Ruse, trimis special al președintelui în Transnistria, care, aplicând ”diplomația de navetă”[7] între Chișinău și Tiraspol, a contribuit la apariția planului rusesc de soluționare a diferendului transnistrean cu avizare din partea lui Igor Smirnov și Vladimir Voronin, cunoscut sub numele de: ”Principii de Bază ale Structurii de Stat a Statului Unificat”, sau simplu – Memorandumul ”Kozak”. Planul ”Kozak” este un proiect de federalizare a Republicii Moldova, negociat în secret în afara formatului pentagonal, propus direct Chișinăului fără a informa Ucraina, U.E., S.U.A. sau O.S.C.E.  Acordul prevedea crearea une federații între Republica Moldova, Transnistria și Republica Găgăuză, ultimele două având același număr de membri în legislativ cu cea dintâi – 13 membri, pentru a avea posibilitate de a bloca orice inițiativă legislativă care contravenau intereselor lor (adică a Federației Ruse) și aveau dreptul de veto asupra chestiunilor de politică internă sau externă. Cu toate acestea, Federația Rusă își menținea controlul militar asupra Transnistriei până în 2020 iar Republica Moldova urma demilitarizată[8]. 

  Acest plan rusesc de soluționare a diferendului transnistrean, nu rezolva problema ci garnta o influență sufucient de mare a Federației Ruse asupra statului reunificat. Cu două zile înainte de semnare, Înaltul Reprezentant al U.E., Javier Solana, președintele olandez al O.S.C.E. și ambasadorul S.U.A. la Chișinău, au refuzat să accepte întărirea pozițiilor rusești în vecinătatea Uniunii, și au convins autoritățile de la Chișinău, că acest plan nu este unul benefic pentru Republica Moldova și că se dorește crearea unui stat nefuncțional, loial Moscovei[9]. Memorandumul ”Kozak”, parafat de către Vladimir Voronin, nu a fost semnat, fiind amânat în ultimul moment.

Propunerea ”Belkovski” – capcană întinsă României - federalizarea României cu Republica Moldova - independența Transnistriei

  La 9 iunie, 2004 directorul Institutului pentru Strategie Națională a Federației Ruse, Stanislav Belkovski, invitat la Ziua Bucreștiului, a propus un alt proiect rus de reglementare a contradicțiilor moldo-transnistrene care prevedea ca Republica Moldova să se unească cu România, iar Transnistria să dobândească independență. Această propunere a fost lansată inițial la Odessa, în perioada 22-23 martie 2004. De fapt, planul ”Belkovski” venea după eșecul Memorandumului ”Kozak” din 2003 și apărea pe fonul procesului de integrare a României în Uniunea Europeană și aderarea la structurile N.AT.O. În eventualitatea îndeplinirii planului, drumul euro-atlantic al României era întrerupt, iar Uniunea Europeană, cât și N.A.T.O. ”se putea trezi în proximitatea unei enclave rusești înarmate până în dinți, un fel de Kaliningrad la Marea Neagră”[10]. Spre deosebire de celelate proiecte, planul ”Belkovski” ascunde un aspect pozitiv pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, pentru că prin această propunere, care, reprezintă ”vocea” Federației Ruse ”se recunoaște, așadar, românitatea Moldovei dintre Prut și Nistru, spre stupoarea moldoveniștilor de la Chișinău, făcând praf și pulbere teoria despre limba și națiunea ”moldovenească””[11].

Planul ”Poroșenko” – tactica ”ostaticului” transnistrean

  

În primăvara anului 2005, după ”Revoluția Portocalie” din Ucraina, consilierul de politică externă a președintelui ucrainean Viktor Iușcenko, ucraineanul Petro Poroșenko, născut în sudul Basarabiei, a propus un nou plan de rezolvare a diferendului transnistrean, asemănător cu cel a lui Dmitri Primakov care prevedea, spre deosebire de cel a lui Primakov, stabilirea statutului de egalitate între Republica Moldova și Transnistria într-un stat reîntregit plasat sub condominiu protector a Federației Ruse și Republicii Ucraina[12].

  Întitulat ”Spre reglementare prin democrație”, memorandumul, prevedea democratizarea regiunii transnistrene în ”șapte pași”[13], ca prim pas fiind propus organizarea alegerilor libere, adică probabilitatea ca la cârma autoproclamatei republici să poată ajunge și lideri pro-ucraineni[14]. Ca și celelalte proiecte rusești, planul ucrainean păstreză nemodificat status-quo-ul transnistrean inclusiv și trupele rusești pentru o perioadă nelimitată pentru a nu permite reescaladarea unor eventuale  provocări pe Nistru. Întrucât, planul ucrainean apărea pe fonul disensiunilor politice dintre Moscova și Kiev, când la guvernare ajunge un candidat declarat pro-european, proiectul ”Poroșenko”, numit și Planul ”Iușcenko”, reprezenta mai degrabă un șantaj diplomatic la adresa Federației Ruse prin intermediul căruia, ucrainenii doreau să folosească regiunea transnistreană drept un ”ostatic” pentru a obține concesii sau recompense din partea rușilor. Mesajul ucrainean suna în felul următor: ”Nu vă mai amestecați în treburile interne ale Ucrainei că și noi ne putem implica în cele rusești. Unde? În Transnistria”. O asemenea tactică de negociere, numită tactica ”ostaticului” reprezintă o formă de negociere neloială dar eficientă pentru a crește puterea de negociere[15].

Sindromul ”cipriot” – proiect românesc ?

   Sindromul ”cipriot” este inspirat din practica insulei Cipru, care la fel ca și Republica Moldova este dezbinată în două republici: Republica Turcă a Ciprului de Nord (nerecunoscută pe plan internațional) și Republica Cipru care a aderat în 2004 la Uniunea Europeană cu toate că este dezbinată teritorial. Planul ”cipriot” prevede aderarea Republicii Moldova la U.E. fără regiunea transnistreană, astfel malul drept al Nistrului devenind mai atractiv pentru malul stâng, ceea ce ar putea soluționa diferendul transnistrean ocolind asentimentele Federației Ruse. Creșterea prosperității și aderarea la U.E. a Republicii Cipru a înregistrat un dublu efect: a determinat comunitatea turcă să reconsidere cei 30 de ani de opoziției față de reîntregire și să accepte o eventuală soluționare a diferendului dar a inversat pozițiile la masa de negocieri prin faptul că Grecia, deja, nu mai accepta compromisuri în raport cu Turcia, fiind conștientă că republica din sud deține avantaje superioare în raport cu republica din nordul Ciprului[16]. 

Nicu Popescu adaugă că, poziția Republicii Moldova nu este total asemănătoare cu situația Republicii Cipru pentru că R. Moldova nu aderă, încă, la U.E. și este cea mai săracă țară din Europa[17], iar Dan Dungaciu completează această similititudine cu o singură excepție:”România nu e ”Grecia” Moldovei”[18], cu toate că se vehiculează în mediile rusești că România se comportă ca un ”avocat” a Republicii Moldova în U.E. Logica sindromului ”cipriot” a fost enunțată de către Nicu Popescu în cinci pași[19]: 1. Un stat divizat poate adera la U.E.; 2. Perspectivele europene clare și vizibile pentru un stat, măresc atractivitatea acestuia în fața entității secesioniste; 3. Transformările interne din Moldova sunt mai importante decât însuși procesul de negocieri cu Transnistria; 4. ”Graba strică treaba” – nu trebuie de rezolvat problema transnistreană în condiții nefavorabile doar pentru integrarea în U.E.; 5. Dezvoltarea economică și politică în condițiile unei divizări este posibilă.

   După publicarea celui de-al doilea raport realizat de către Societatea Academică din România, întitulat ”Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine”[20] și raportul de analiză politică din cadrul Institutului ”Ovidiu Șincai” cu titlu ”Transnistria: Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare”, ambele materiale îmbrățișează așa numita ”soluție cipriotă” ca fiind cea mai optimă pentru Republica Modova. După publicarea raportului din cadrul Institutului ”Ovidiu Șincai” privind Transnistria, în 2005, Adrian Severin, pe atunci Ministrul de Externe al României afirma necesitatea elaborării unui plan românesc privind soluționare diferendului transistrean care urma a fi supus negocierii cu U.E: ”ca țară de frontieră a N.A.T.O. și în viitor, a U.E., România are datoria de a adopta atitudini responsabile, de a lansa soluții eficiente”[21]. Ca urmare, acest document al social-democraților a fost numit în mediile diplomatice și în cele media – ”planul Severin”, adică un plan românesc de soluționare a diferendului transnistren[22].

---

[1] Marian Enache, Dorin Cimpoeșu, op.cit., p.130.

[2] Pierre Jolicoeur, Aurélie Campana, op.cit., p. 510.

[3] *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, București, Institutul ”Ovidiu Șincai”, 2005, p.4.

[4] Marian Enache, Dorin Cimpoeșu, op.cit.,p. 136.

[5] Idem.

[6] Victor Roncea, Eroi pentru România și amenițările Rusiei la Marea Neagră, București, Editura Semne, 2007, p. 166.

[7] Oazu Nantoi, Rolul Ucrainei în soluționarea conflictului transnistrean, Institutul de Politici Publice, Chișinău, 2012, p. 3. http://ipp.md/public/files/publication/Ukraine_ro.pdf (accesat la 22.04.2013).

[8] *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, Institutul Ovidiu Șincai, București, 2005, p.4

[9] Nicu Popescu, Politica Externă a niunii Europene și conflictele post-sovietice, Chișinău, Editura Cartier, 2013, p. 85-86.

[10] Vitalie Ciobanu, Proiectul Belkovski: Transnistria contra Basarabia. O provocare cu multe tăișuri, în Editorialul ”Contrafort”, nr. 5-6 (115-116), mai-iunie, http://www.contrafort.md/old/2004/115-116/703.html (accesat la 15.05.2013).

[11] Idem.

[12] Ceea ce s-a întâmplat de fapt în 2012, când ”președintele” în exercițiu Igor Smirnov și favoritul Kremlinului, Anatolii Kaminski a fost învinși în turul II de scrutin de către ucraineanul Evghenii Șevciuk.

[13] Oazu Nantoi, op.cit., p. 3.

[14]  *** Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, Institutul Ovidiu Șincai, București, 2005, p. 6.

[15] Ion Pâlșoiu, Negociere și conflict în Relațiile Internaționale, Craiova, Editura Reprograph, 2012, p. 85

[16] Nicu Popescu, op.cit., p. 111.

[17] Idem.

[18] Victor Roncea, op.cit., p. 250.

[19] Boris Olaru, ”Lecții Cipru” pentru Republica Moldova, Centrul de Monitorizare și Analiză Strategică, 12 octombrie 2004. http://mdn.md/index.php?view=viewarticle&articleid=369 (accesat la 08.05.2013).

[20] A se vedea: Alina Mungiu-Pippidi, Ion Naval, Cum putem ajuta Moldova să se ajute pe sine, Societatea Academică din România, Policy Brief nr. 16, 2005. http://sar.org.ro/files/Policymemo16%20aug%202005%20Moldova.pdf (accesat la 08.05.2013).

[21] Lucian Pop, România trebuie să alcătuiască un plan pentru Transnistria, în ”9 Am news”, din 8 spetembrie. http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-09-08/romania-trebuie-sa-alcatuiasca-un-plan-pentru-transnistria.html (accesat la 09.05.2013).

[22] Victor Roncea, op.cit., p. 156.

Cum s-a destrămat Republica Moldova?

 În 1989, populația din R.S.S.M. avea următoarea compoziție etnică: moldoveni 65%, ucraineni 14%, ruși 13% și restul găgăuzi, bulgari, evrei, țigani, care și în prezent împărtășesc viziunile pro-slave. Cu toate acestea, atât populația ucraineană cât și cea rusă au fost puternic concentrate în estul Republicii Moldova, în Transnistria, unde formau respectiv 28% și 26% din populație, și unde moldovenii nu constituiau decât 40% din populația locală, pentru că grupul slavilor depășeau numeric  populația băștinașă, care astfel devenea din punct de vedere tehnic - minoritate[1]. 

   În prezent Transnistria sau Pridnestrovie cum obișnuiesc s-o numească slavii, este teritoriul situat pe malul stâng al Nistrului și cuprinde 4163 km²  inclusiv și orașul de pe malul drept al Nistrului Tighina (Bender)[2]. Se consideră că secesionisimul nistrean a fost motivat de considerente economice mai mult decât de cele etnice, pentru că regiunea estică a R.S.S.M. aproviziona până la conflictul armat, 40% din P.I.B. – ul R.S.S.M., și producea 90% din energia electrică, cu toate că pe malul stâng a fost concentrată 17% din populația țării[3]. Într-un interviu acordat agenției de presă ”Romanian Global News”, primul Prim-Ministru a Republicii Moldova, bucovineanul, Mircea Druc susține cauza economică și adaugă că pe teritoriul Transnistriei a fost armament în valoare de 4 miliarde de dolari care nu trebuia să ajungă în mâinile moldovenilor sau ucrainenilor[4].

   Criza Transnistreană nu este rodul unei întâmplări neprevăzute sau a unui colaps necontrolat, ci mai degrabă un plan de secesiune bine gândit[5], rezultat din confruntarea a două tendințe: evitarea unirii R.S.S.M. – ului cu România și păstrarea controlului asupra complexului militar – industrial transnistrean. Această evoluție s-a manifestat în trei etape distincte[6]:

1. Prima etapă, secesiunea politico-economică (1989-1992) – acțiunile separatiste din Transnistria au derulat concomitent cu afirmarea primelor tendințe spre identitate și independență a R.S.S.M.;

2. A doua etapă, secesiunea teritorială (02 martie-21 iulie 1992) – conflictul armat, moldo-rus de pe Nistru, provocat de către separatiștii transnistreni, cu implicarea Armatei a 14-a sovietice;

3. A treia etapă, întreruperea oricăror negocieri rezultat din refuzul Chișinăului de a semna Memorandumul Kozak (2003), varianta rusă de regementare a crizei transnistrene.

Secesiunea politico-economică

     R.S.S.M. a trecut prin aceleași procese dezintegratoare ca și Uniunea Sovietică, schimbări manifestate atât la nivel de conducere cât și în dimensiune teritorială. Adevărații vinovați care au prejudiciat integritatea teritorială a Republicii Moldova de azi, nu pot fi declarați ca fiind unilaterali. S-au conturat trei direcții de acțiune separatistă și interes: Moscova, Tiraspol și Comrat și o direcție de inacțiune și dezinteres evident din partea Chișinăului.

   În prima lună a anului 1989 directorii celor mai importante întreprinderi din regiunea estică a R.S.S.M., au înființat în cadrul întreprinderilor, drujine[7] muncitorești sub forma unor organizații civice, care „apărau” dreptul minorităților ruși, dar care de fapt, reprezentau instrumentul conducerii separatiste, cu toate că aveau o bază legală în conformitate cu Decretul Sovietului Suprem al R.S.S.M. din 5 august 1989 „Cu privire la modul provizoriu de înregistrare a formațiunilor obștești ale cetățenilor din R.S.S.M.”[8]. Legislativul garanta dreptul cetățenilor la libera asociere în diverse formațiuni social-politice și partide. Printre astfel de organizații s-au evidențiat: Sovietele Colective de Muncă (S.T.K.), Detașamentul Muncitoresc de Sprijin a Miliției (R.O.S.M.) care rezolvau toate problemele: de la cele de aprovizionare la cele militare. Ideea și inițiativa i-a aparținut directorului general al uzinei ”Electromaș” din Tiraspol, Igor Smirnov  - liderul separatist transnistrean[9].

  Republica Moldovenească Sovietică Socialistă și-a proclamat suveranitatea față de Uniunea Sovietică la 27 august 1989, pe fonul așa numitei „parade a suveranităților” dar a rămas în componența acesteia în calitate de republică suverană. Constituția R.S.S.M. recunoștea până în 1989, două limbi oficiale: limba rusă și limba „moldovenească” scrisă în grafie chirilică. Luna august a anului 1989 s-a anunțat a fi „fierbinte”[10] odată cu adoptarea de către Prezidiul Sovietului Suprem al R.S.S.M. a proiectelor de lege cu privire la statutul limbii de stat, privind funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S.M. și revenirea limbii “moldovenești” la grafia latină (14 august 1989)[11].

 Sovietul Unit al Colectivelor de Muncă (O.S.T.K.)  din Tiraspol au anunțat în acceași zi, grevă politică de avertisment, inițiativă susținută și pusă în practiă la 21 august 1989 de către directorii de întreprinderi din orașele de importanță națională: Tiraspol, Râbnița și Bender (malul stâng), Comrat și Ceadîr-Lunga (Găgăuzia), Chișinău și Bălți (malul drept) care cereau retragerea proiectelor de lege privind statutul limbii vorbite. Majoritatea protestatarilor fiind vorbitori de limbă rusă cereau ca limba lor să fie declarată ca limbă de comunicare interetnică la nivel național iar la nivel local chestiunea să fie lăsată la latitudinea autorităților locale[12].

   Ca reacție la greva generală, la data de 27 august, la Chișinău a avut loc Marea Adunare Națională, care, pe fonul evenimentelor, puneau presiune pentru urgentarea stabiliri statutului limbii. La doar trei zile de tensiuni, mai exact la 31 august 1989 limba „moldovenească”[13] a fost declarată limbă de stat, a fost anulat alfabetul chirilic[14] și introdusă ortografia română pentru limba “moldovenească” prin alfabetul latin, celelalte limbi au primit dreptul de circulație interetnică. Ziua de 31 august a fost declarată sărbătoare legală în Republica Moldova cu denumirea de „Limba Noastră cea Română” sau „Ziua Limbii Române” celebrată anual prin diverse festivități. De remarcat că după 23 de ani, la 14 martie 2013, Parlamentul României a instituit ziua de 31 august ca Ziua Limbii Române[15].

  În conformitate cu Legea cu privire la alegerea deputaților poporului ai R.S.S. Moldovenești, adoptată la 23 noiembrie 1989, alegerile pentru Sovietul Suprem al R.S.S.M. (Parlament) s-au desfășurat în două scrutine: la 25 februarie 1990 (au fost aleși 140 deputați), iar la 10 martie 1990 (au fost aleși 231 deputați plus nouă). Astfel s-a conturat o imagine etnică a reprezentanților poporului: 259 moldoveni, 57 ruși, 38 ucraineni, 13 găgăuzi și 8 bulgari[16]. În primul legislativ nu existau facțiuni politice ci cluburi de deputați care reprezentau interesele etniilor. Cu o lună de zile înaite de alegeri, s-au înregistrat următoarele formațiuni: Frontul Popular din Moldova, Mișcarea pentru Egalitate în Drepturi „Unitate - Edinstvo”, Mișcarea Populară „Gagauz-Halkî”, Asociația Social-Culturală Bulgară „Vozrojdenie” [17].

   Punctul nevralgic al rușilor a fost atins la 27 aprilie 1990 când, pe lângă faptul că a fost reales un moldovean în fruntea Sovietului Suprem al R.S.S.M., Mircea Snegur, care ulterior va deveni și primul președinte al Republicii Moldova,  în acceași zi, Sovietul Suprem a votat pentru drapelul tricolor (albastru, galben, roșu)[18], după modelul tricolorului românesc, simbol al unirii Principatelor Române[19]. În zilele ce au urmat, scriitorul și liderul ”Frontului Popular”[20], Ion Hadârcă, a fost ales la 11 mai 1990, prim-vicepreședinte al Sovietului Suprem, iar bucovineanul Mircea Druc, deputat și activist al ”Frontului Popular” – devenea la 25 mai 1990 prim-ministru[21]. În procesul de dobândire a suveranității față de Uniunea Sovietică, noul Soviet Suprem al R.S.S.M. a modificat în iunie 1990 denumirea statului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească în Republica Sovietică Socialistă Moldova. 

  

   În drum spre afirmarea independenței totale față de U.R.S.S., la 23 mai 1991, R.S.S. Moldova  își schimbă denumirea, în Republica Moldova prin adoptarea a două atribute esențiale ale țării: Declarația de Independență și Imnul de Stat, ”Deșteaptă-te române”[22], pentru ca la 27 august 1991 să fie semnată Declarația de independență[23] a Republicii Moldova care include și regiunea din stânga Nistrului.

   Reacția separatiștilor transnistreni nu a fost de loc una întârziată, pentru că la 2 septembrie 1990, a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană” (”R.M.N.”), și pentru că reprezintă o formațiune ilegală, nici un stat din comunitatea internațională nu a recunoscut acest pseudo “stat” până în prezent (2013). La 25 august 1991, așa numitul „Consiliu Suprem” al ”R.M.N.” a adoptat propria declarație de independență, urmată de „alegeri prezidențiale”, soldate cu alegerea în funcție de “președinte” al ”R.M.N.” a pretinsului lider separatist, Igor Smirnov. În primăvara anului 1991, mai exact la 1 aprilie a demarat, oficial, procesul de segregare economico-financiară a R.S.S.M., autoproclamatele republici de la Tiraspol și Comrat au încetat să mai cotizeze la bugetul de stat. Destrămarea sistemului bancar unic al R.S.S.M. nu a avut loc fără implicarea Federației Ruse, prin intermediul Băncii Centrale a Federației Ruse (fosta Bancă de Stat a U.R.S.S.) care deținea monopolul asupra masei monetare pe întreg teritoriul C.S.I. În prima lună a anului 1992, au fost blocate conturile valutare ale întreprinderilor și cetățenilor din Republica Moldova iar 10 zile după declanșarea conflictului armat de pe Nistru, la 12 martie 1992 a fost înființată o filială bancară rusească la Tiraspol în susținerea regiunii estice[24].

Secesiunea teritorială

   Diplomatul și politologul moldovean, Oleg Serebrian, atrage atenția asupra faptului că conflictul transnistrean nu este de natură etnică ci mai degrabă de natură morfopolitică, devenind o “carte de joc” pentru Moscova și Kiev și nicidecum pentru Tiaraspol, pentru că: “Nistrul în cazul Republicii Moldova, ca și Niprul în cazul Ucrainei, nu sunt “direct culpabili” de problemele celor două țări”, în sensul că R.S.S.M. cu toate că era o republică integră, ambele maluri ale Nistrului nu ”comunicau” îndeajuns[25].

   Conflictul armat dintre forțele de ordine moldovenești și forțele paramilitatre separatiste a început cu mult înainte față de Războiul moldo-rus din 1992, primele ciocniri a avut loc pe podul de la Dubăsari, la 2 noiembrie 1990, ca rezultat a expulzării din instituțiile publice a reprezentanților puterii de către un grup de civili și stabilirea unor puncte de control-trecere pe drumuri până la blocarea accesului pe podul de la Dubăsari. Altercațiile dintre subunitățile M.A.I. din R.S.S.M. și populația civilă instigată la nesupunere de către un grup de tineri din O.S.T.K. și R.O.S.M., s-au soldat cu trei persoane ucise și altele grav rănite, inclusiv polițiști și civili[26]. 

Cu toate că la 18 decembrie 1991, în schimbul aderării Republicii Moldova la C.S.I., Kremlinul a recunoscut independența Republicii Moldova, Federația Rusă se vedea nevoită să se implice în procesul de “ameliorare” a situației pe Nistru pentru a controla și derula direct evenimentele. În urma numeroaselor provocări din parte separatiștilor, și operațiunilor militare desfășurate  pe teritoriul satelor aflate pe malul stâng al Nistrului în împrejurimile orașelor: Dubăsari și Bender (Tighina), la 1 martie 1992, la Bender au fost dislocate detașamente de polițiști moldoveni pentru asigurarea ordinii publice și prevenirea unor escaladări militare de proporții. Separatiștii transnistreni au interpretat această acțiune drept un răspuns armat al autorităților moldovenești și o încercare de redobândire a controlului Chișinăului asupra raioanelor estice a Republicii Moldova.

    La 2 martie 1992, în ziua admiterii Republicii Moldova la O.N.U., forțele paramiliatare transnistrene împreună cu mercenari ucraineni/cazaci și cu sprijinul Armatei a 14 – a, au deschis primele focuri de armă asupra secțiilor de poliție din orașul Tighina. La acel moment Republica Moldova nu dispunea de  forțe armate, astfel devenind unicul stat pe teritoriul căruia s-a desfășurat un conflict armat, luptând doar cu efectivele M.A.I. și voluntari. La 21 iulie 1992, la Moscova a fost semnată Convenția moldo-rusă de încetare a focului prin care guvernul rus a forțat acordul guvernului moldovean pentru „amplasarea în zona de conflict a unor subunități militare cu misiune de menținere a păcii”, o Comisie Unificată de Control (C.U.C.), fromată din reprezentanți ai Chișinăului, Tiraspolului, Federației Ruse și O.S.C.E. pentru menținerea controlului în Zona de Securitate, o zonă „tampon” instaurată în localitățile unde au avut loc confruntări violente[27].

---

[1] Pierre Jolicoeur, Aurélie Campana, op.cit., p. 504-505.

[2] Conform Acordului de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, orașul Dubăsari de pe malul stâng al Nistrului a rămas sub administrarea Chișinăului, iar orașul Tighina (Bender) a intrat sub jurisdicția Tiraspolului, pentru a păstra cuplate cele două maluri ale Nistrului.

[3] Ibidem, p. 505.

[4] Toma Roman Jr., Mircea Druc: ”Ucraina vrea să se extindă în Republica Moldova și Transnistria”, în ”Romanian Global News”, din 08 martie 2012, București, p. 2.  valabil și pe: http://www.rgnpress.ro/rgn_12/categorii/analize-interviuri/4953-mircea-drucucraina-vrea-s-se-extind-in-r-moldova-i-transnistria.html (accesat la 12.04.2013).

[5] Ion Costaș, op.cit.,  p. 222.

[6]Adrian Cioroianu,op.cit.,  p. 315-316

[7] Din rusă Дружи́на (Družína- luptători, pază de corp pe lângă cnejii sau boierii slavi) derivă de la cuvântul slav Друг (Drug- prieten, companion, tovarăș).

[8] Anton Moraru, Istoria Românilor. Basarabia și Transnistria (1812-1993), Chișinău, Editura Aiva, 1995, p.531-532.

[9] Ion Costaș, op. cit.,  p. 29-30.

[10] Cristian Urse, Transnistria: Prospects for a Solution, George C. Marshall European Center for Security Studies Ocassional Paper Series, Nr. 7, Ianuarie 2007, p. 4.

[11] Mihai Iacobescu, Mihai Iacobescu, Descătușarea (1985-1991). Perestroika, Revoluția din 1989 și Românii din Imperiul Sovietic, Iași, Editura Junimea, 2009, p. 191-193.

[12] Ibidem, p. 192.

[13] Articolul 13 privind limba de stat și funcționarea celorlalte limbi din Constituția Republicii Moldova http://www.cccec.md/Sites/cccec_md/Uploads/CONSTITUTIA%20REPUBLICII%20MOLDOVA.9BFC5B61EDDC4237829FCE3F1642D103.pdf  (accesat la 15.04.2013).

[14]  Alfabet Chirilic - vechi alfabet slav, inventat de Chiril în sec. IX și întrebuințat și în Principatele Române (oficial) până în 1860, care a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. 

[15] Legea 53/2013 privind instituirea Zilei Limbii Române, publicată în Monitorul Oficial Român (19 aprilie 2013).  http://www.monitoruloficial.ro/emonitornew/emonviewmof.php?fid=MS42OTM2MDk2NzQzNjAxRSszMA== (accesat la 15.04.2013).

[16] Ion Costaș, op.cit., p. 54.

[17] Nicolae Enciu, Ion Șișcanu, Evoluția Republicii Moldova după 1991, în vol.  Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, Iași, Editura TipoMoldova, 2010, p. 509.

[18] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 202.

[19] Ghenadie Petrescu, D. A. Sturza, Acte și documente relative la istoria renașterii României, vol.IV, București, 1899, p. 351.

[20] Frontul Popular Moldovenesc – cea mai influentă și mai largă organizație politică din Republica Moldova, constituită la 20 mai 1989 prin fuziunea mai multor asociații care promovau mișcări de renaștere națională.

[21] Mihai Iacobescu, op.cit., p. 202.

[22] Iulian Fruntașu, O istorie etnopolitică a Basarabiei 1812-2002, Chișinău, Editura Cartier Istoric, 2002, p. 250.

[23] De remarcat că actul original al Declarației de independență a Republicii Moldova a ars în timpul protestelor din 7 aprilie 2009, când protestatarii au vandalizat și au incendiat sediul Parlamentului Republicii Moldova. Ulterior la 26 aprilie 2010, Declarația de independență a fost restabiită în ședință solemnă prin aplicarea semnăturilor repetate a deputaților din Parlamentul de legislatura a XII-a. Actul a fost depus la Trezoreria Băncii Naționale a Moldovei. http://www.mai.gov.md/content/6820 (accesat la 17.04.2013).

[24] Nicolae Enciu, Ion Șișcanu,  art. cit., p. 516.

[24] Gheorghe E. Cojocaru, Republica Moldova în contextul relaților internaționale, în vol. Istoria Basarabiei  de la începuturi până în 2003, Iași, Editura TipoMoldova, 2010, p. 537-538

[25] Oleg Serebrian, op.cit., p. 122.

[26] Ion Costaș, op. cit., p. 221.

[27] *** Raport de analiză politică. Transnistria – Evoluția unui conflict înghețat și perspective de soluționare, București, Institutul ”Ovidiu Șincai”, 2005, p. 3.